prăbuşeşte într-un hau negru, fără fund. Trăia un coşmar îngrozitor, care dura însă numai o frîntură de secundă. Mîna lui dreapta apucă — printr-un adevărat miracol. — o bară de fier, de care se încleşta cu disperare. Simţi că braţul îi este aproape smuls din umăr. în acelaşi timp, se izbi cu picioarele de o scară. Găsise însă un punct de sprijin. Se agăţă instinctiv şi cu cealaltă mînă de bară. Stătu spînzurat cîteva momente în aer, apoi cu un efort supraomenesc reuşi să se caţere pe treptele scării vagonului. Era salvat.

Mai bine de un minut stătu încleştat de bară. "Vîntul aprig, stîrnit de mersul vertiginos al trenului, îi îngheţase sudoarea de pe spinare.

În fluierul piciorului stîng simţea o durere surdă din ce în ce mai puternică. Se lovise zdravăn. Esenţial era însă că scăpase cu viaţă. Abia acum se uită în jos. Cînd văzu sub el, în lumina proiectată de fereastră, terasa-mentul cenuşiu deplasîndu-se cu viteză ameţitoare, i se făcu părul măciucă. înghiţi în sec, apoi fluieră a mare mirare :

— Era să mă ia dracu ! îşi aruncă privirile în sus, spre geamul luminat al uşii. Au vrut să mă cureţe ! Bandiţii !...

Gîndul că ar putea să cadă iarăşi în mîna agresorilor îl făcu să se ghemuiască pe scară, astfel încît să nu fie observat dinăuntru.

Abia într-un tîrziu, ridică încet capul şi se uită cu precauţie pe geam. Pe culoar nu mai era nimeni. împinse încet uşa şi intră în vagon.

În acelaşi timp trenul începu să-şi încetinească mersul. Frînele scrîşniră. Cînd se văzu în siguranţă pe culoar îi reveni curajul.

— Dacă-i prind îi omor, zise Mircea bătăios.

Picioarele îi mai tremurau, dar asta n-avea importanţă. Sîngele îi zvîcnea în artere, sporindu-i cu fiecare pulsaţie mînia.

— Dacă-i găsesc în compartiment, scotocindu-mi prin lucruri, îi omor.

Se îndreptă spre cabină. Deodată avu senzaţia că este urmărit. Cineva se apropia tiptil de el. Mai făcu cîţiva paşi. Se încorda gata de luptă. Se întoarse brusc. Tipul cu mutră de boxer se repezea tocmai asupra sa cu un stilet în mînă.

Mircea pară cu stînga, iar cu dreapta îi apucă braţul şi i-l răsuci, dîndu-i-1 peste cap. Apoi îi aplică un croşeu magistral, culcîndu-l la podea.

Atunci apăru şi individul în haine de şantung, care se repezi la atac. Cînd acesta ajunse cam la doi paşi, Mircea îl izbi fulgerător cu piciorul sub pîntece. Tipul icni, se învineţi de durere şi se încovoie, prăbuşindu-se pe covor.

În aceeaşi clipă trenul se opri.

Mircea auzi o mişcare înapoia lui. Dădu să se răsucească pe călcîie, cînd simţi o lovitură cumplită în creştet. Se prăvăli printr-o mişcare helicoidală şi leşină...

*

* *

 

Mircea se trezi în huruit de motoare. Capul îl durea Îngrozitor. Simţea în creştet un fel de arsură şi o pulsaţie puternică, aprigă, ca nişte lovituri de ciocan. Gemu şi îşi duse mîna la cap. Dădu peste o pungă de gheaţă. Deschise anevoie ochii. întuneric. Era întins pe o cuşetă. îl miră huruitul motoarelor. Cuşeta se legăna parcă. Atribui senzaţia aceasta ameţelii. îl loviseră groaznic.

Legănările cuşetei se accentuau, sporea parcă şi vuietul motoarelor. Căută din ochi fereastra. După un timp reuşi să desluşească o ferăstruică rotundă. Mintea lui Mircea începu să lucreze febril. Ar fi jurat că se află pe un vas. Auzea zgomotul valurilor lovindu-se de bord.

— Unde dracu sînt ?

Auzi de undeva un şuierat de sirenă. Apoi încă unul. Nu mai încăpea nici o îndoială. Se afla pe mare.

Se întrebă cum de ajunsese acolo.

Deodată îl trecu un fior. „îl răpiseră".

întîmplările uluitoare din tren îi reveniră fugitiv în minte. Se desfăşurau în secvenţe rapide ca la cinematograf. Defilară şi străinul din compartiment cu atitudinea lui bizară, şi individul cu haine în carouri, şi tipul cu mutră de boxer, insul cu haine albe de şantung... plonjonul în abisul nopţii îl făcu iar să se cutremure. Bătaia de pe culoar îi oferise o satisfacţie de scurtă durată. îl scosese din luptă pe tipul cu mutră de boxer, dar...

Se deschise o uşă, lăsînd să pătrundă în cabină o lumină puternică. în prag se conturau două siluete.

Mircea închise ochii, prefacindu-se că nu şi-a revenit încă din leşin. Era o măsură prudentă. Poate că în acest mod va putea afla mai multe în legătură cu situaţia lui.

Cineva aprinse lumina din cabină. Auzi un glas de bas dogit.

— L-au pălit rău. Nu vezi, nici pînă acum nu şi-a revenit în fire.

Mircea simţi o mînă aspră, care-l apucă de încheietură şi-i luă pulsul.

— Normal ! rosti oarecum mirat glasul dogit. Ar trebui să-şi revină.

— Dacă nu-l curăţai pe Nino, se termina cu Vincenzo.

— Don Vincenzo, ţîncule.

— Eh, ar trebui să-ţi fie recunoscător. Nino era gata să-l înjunghie. Şi atunci adio Don Vincenzo. Toarnă-i în cap o găleată cu apă, să vezi cum se trezeşte.

— Dacă n-aş ţine la tine, te-aş lăsa s-o faci. A mai încercat unul să-l stropească în glumă cu apă rece... A fost ultima lui glumă, Ugo, mititelule.

Cîteva clipe cei doi bărbaţi tăcură.

în mintea lui Mircea începu să se facă lumină. Era luat drept altul. Intrase într-o încurcătură din care nu ştia cum avea să mai iasă. Dacă cei doi ar descoperi că nu el era Don Vincenzo, ar fi capabili să-l omoare. Asta cu atît mai mult cu cît ar putea să presupună că el îl ucisese pe adevăratul Don Vincenzo. Pînă să se lămurească lucrurile l-ar fi lichidat.

— Mă uit la el şi nu-mi vine să cred, rosti iarăşi glasul dogit. Nici urmă de bisturiu.

— Dacă n-o fi el ?

— Cum să nu fie el ? Trenul, numărul cabinei, port-bonheur-ul, prezenţa oamenilor lui Cirro, braţul dislocat al lui Luis...

— Tot i-a venit unul de hac.

— Mă, ţie ţi s-a făcut de scărmăneală. Tu nu-l cunoşti pe Vincenzo. Dacă nu l-ar fi trădat Jack...

— Să aduc nişte amoniac, spuse tînărul.

— Da, nu e rea ideea. Să-i dăm puţin pe la nas, glăsui bătrînul.

Mircea fu cuprins de panică. Trebuia să intre în rol mai înainte ca tînărul să vină cu amoniacul. Afară de