Începu deci să geamă uşor. Făcu o mişcare, apos deschise ochii, li închise iarăşi, ca şi cînd l-ar fi orbit lumina, după care clipi, pref ăcîndu-se încă buimac.

— Vincenzo, băiatule !

Asupra lui se plecă un om vîrstnic, corpolent, nervos, cu şapcă neagră.

Zîmbea cu gura pînă la urechi, arătîn-du-şi dinţii înnegriţi de tutun.

— Te mai doare ?

Mircea bolborosi, abia inteligibil.

— Apă... apă...

— Imediat, Vincenzo. Ugo ! strigă bătrînul. Ugo ! Ugo sosi cu o sticlă de amoniac.

— Lasă amoniacul şi adu puţină apă.

Ugo se execută şi reapăru cu un pahar cu apă.

— Şi-a venit în fire, unchiule ? întrebă Ugo de astă dată cu oarecare respect.

Don Vincenzo treaz impunea altă consideraţie.

Cu gesturi blînde, unchiul dădu lui Mircea să bea.

Mircea sorbi puţină apă.

Inima îi bătea să se spargă. începea marea aventură.

— îţi mai aduci aminte de mine ? spuse bătrînul. Eu sînt unchiul Gino !

Cînd erai mic te ţineam pe genunchi.

Mircea murmură cu prefăcută bucurie.

— Unchiul Gino !... Au, au ! se vaită el, ducînd mîna la cap. închise iarăşi ochii.

— Adu amoniac, Ugo ! strigă unchiul Gino. Mircea îi redeschise.

— Nu. Nu-i nevoie. Mă simt mai bine. Unchiul Gino îşi frecă voios palmele.

— Bine că te văd iarăşi zdravăn. M-am temut că ţi-au făcut de petrecanie oamenii lui Cirro. Nino Zanotti te-a pocnit în creştet cu atîta sete, încît mi- am zis că ţi-a zdrobit ţeasta. Dar şi eu l-am achitat. I-am găurit foale cu trei gloanţe.

— Nu zău ? ! bîigui Mircea.

— Am picat la ţanc. Tocmai cînd Nino te trăsnea în noalele capului... Era bine să ne fi urcat în tren de la Roma. Te-am fi apărat de oamenii lui Cirro.

Tu ai ţinut morţiş să nu ne urcăm decît la Formio. Ti-am înţeles în-•r un fel calculul. N-ai vrut să fii văzut în tovărăşia noastră, ca să nu atragi atenţia asupra ta. Dar te-ai bizuit prea mult pe noua ta mutră. Jack te-a vîndut.

— Canalia ! făcu Mircea.

— Altfel cum credeai că te-ar fi identificat Luis ? N u semeni deloc cu vechile tale fotografii. îl privi îndelung, analizîndu-i fiecare trăsătură a feţei.

Mă, dar bine li-a mai aranjat doctorul mutra. La un moment dat începusem să mă întreb dacă eşti într-adevăr tu. Numai l>ort-bonlieur-ul ăsta pe care l- am găsit asupra ta mi-a risipit bănuielile, zise el, săltînd în palmă fisa cu cap de mort şi portocală. I-o întinse. Poftim. Mă bucur că ai ;>ăstrat-o.

Mircea o luă să se uite la ea cu prefăcută emoţie.

— Se putea să nu o păstrez ? Aruncă o nadă, îţi mai iduci aminte de vremurile acelea ?

Unchiul Gino zîmbi nostalgic.

— Eu să nu-mi aduc aminte ? Erai un năpîrstoc. Mă mapoiasem cu taică-tău de la Messina. Făcusem treabă bună acolo. Ca să sărbătorim succesul ne-am dus la un bar. De acolo m-am ales cu fisa cu cap de mort. Tu cum ii văzut-o mi-ai şi luat-o. Al naibii copil mai erai. Apucă-tor. încă de pe atunci promiteai. îl contemplă iarăşi : Măi, dar frumos te-a mai făcut doctorul. Nici maică-ta, dacă ar mai trăi, nu te-ar recunoaşte.

— Biata de ea, suspină Mircea. Ce femeie !

— Minunată, băiete... Şi, zi, l-ai plătit scump pe doctor ca să te facă atît de arătos ?

— Zece mii de dolari, spuse Mircea la întîmplare.

— Scump al dracului, dar face. Pe Dillinger nu 1-a reuşit tot atît de bine. D-aia l-au şi curăţat oamenii din F.B.I. E adevărat că în ultima vreme chirurgia estetică a progresat mult. Servesc la ceva şi doctorii ăştia, pe care eu îi socoteam buni numai să întindă obrajii căzuţi ai femeilor bătrîne... Uite, să ţi-l prezint pe Ugo. Sînteţi puţin neamuri.

— Bună ziua, Don Vincenzo, rosti cu deferentă tânărul. Mătuşa mea dinspre mamă, Genoveffa, a fost măritată cu vărul unchiului dumitale dinspre tată, Tommaso.

— Ah, da ! exclamă Mircea cu afectată voioşie. Grozav om unchiul

Tommaso.

— Bravo, Vincenzo, interveni unchiul Gino. Ai o memorie ! Cînd părinţii tăi au plecat la New York abia dacă împlinisei patru anişori... Bietul taică-tău ! Ce moarte groaznică !

„Haiti, dacă îmi cere amănunte, am dat de dracu", reflectă alarmat Mircea.

— Auzi să-l ucidă pe scaunul electric ! continuă unchiul Gino. Ce sfîrşit

!... Şi maică-ta să piară arsă! Adevărul e că trăgea cam mult la măsea. Mi-a spus mie Taddeo. Şi mai obişnuia să şi fumeze în pat...

Mircea oftă plin de compasiune.

— Dacă ai şti cit m-am străduit să o dezbar...

— Şi fratele tău ? întrebă iarăşi Gino.

— Cu el e o poveste lungă.

— Să nu-mi spui că te-ai certat cu Spiridone. Era un băiat tare blajin. Tu ai fost încă de mic un bătăuş şi jumătate. Dar Silvia, Sisto. Simone, Pamfilo ce mai fac ?

— M-am cam rupt de ei, spuse Mircea cu jumătate de glas.

— Rău, băiatule, îl dojeni unchiul Gino. Nu trebuie să dai cu piciorul neamurilor, oricît ai ajunge de sus. Ehe, ţi s-a cam urcat succesul la cap.

într-un rînd, Don Serafino spunea că nu mai vrea să mai aibă de-a face cu tine. Dar i-a trecut... Unchiul Gino scoase din buzunarul hainei negre o pipă şi o pungă cu tutun. Cu gesturi dorn oale, începu să înfunde tutun în pipă. Tutun sicilian, rosti el. Cel mai aromat din lume. Alţii rîd de mine. Cică nu mă pricep. Dar eu ştiu mai bine. Ugo, poţi să pleci. Am ceva de discutat cu Vincenzo.

Ugo ieşi de-a-ndaratelea. Nu reuşea să-şi desprindă privirile de chipul lui Mircea. Se împiedică de prag şi abia scăpă să nu se întindă pe podea cît era de lung.

închise cu grijă uşa în urma Iui.

— Ai văzut cum se uită la tine ? zîmbi unchiul Gino. Te invidiază. în lume nu sînt doi Vincenzo.

IVIiicea surise palid.

— Nu e chiar aşa. Unchiul Gino îşi aprinse pipa.

— Lasă, nu mai face pe modestul. Se aplecă la urechea lui Mircea şi îl întrebă confidenţial : Ia zi, Vincenzo, cîţi