publicat şi editat lucrări, considerate şi astăzi de referinţă, ale cercetării moderne în domeniul istoriei Antichităţii, înainte de toate marele Corpus Inscriptionum Latinarum, în 17 volume – dintre care 15 au apărut între 1863 şi 1903 sub directa îngrijire a lui Mommsen; publicarea întregului Corpus se va încheia definitiv abia în 1959 –, cuprinzînd toate inscripţiile latine cunoscute sau descoperite pînă la data apariţiei. Bazat pe autopsie, adică pe examinarea directă a fiecărei lespezi descrise, desenate şi transcrise, riguros organizat pe criterii regionale, Corpus Inscriptionum Latinarum este şi astăzi fundamentul oricărui studiu referitor la prosopografia, administraţia, economia, finanţele, demografia şi istoria socială, militară, politică şi religioasă a lumii romane. Acestui adevărat monument i se adaugă şi corpus-ul de surse scrise referitoare la istoria germană, Monumenta Germaniae Historica, în care tot Mommsen s-a ocupat de autorii antiquissimi – cu deosebire Cassiodor şi Iordanes –, dar şi de Liber Pontificalis; de asemenea, participă la editarea marelui Thesaurus Linguae Latinae, ca şi a colecţiei de texte ale autorilor creştini; publică el însuşi Corpus Iuris Civilis, Digestele lui Iustinian, actele pontifilor, iar moartea îl surprinde lucrînd încă la ediţia de referinţă a Codex Theodosianus. De asemenea, înfiinţează şi conduce comisia de cercetare a limes-ului roman, care funcţionează şi astăzi. Între 1871 şi 1888 elaborează şi publică opera sa personală fundamentală, Römisches Staatsrecht (Dreptul constituţional roman), în trei tomuri, însumînd nu mai puţin de 3.500 de pagini, iar în 1899, monografia Römisches Strafrecht (Dreptul penal roman). Publică şi comentează pentru prima dată marea inscripţie testamentară a lui Augustus, Res Gestae Diui Augusti, o serie de lucrări şi azi de referinţă consacrate numismaticii romane, studiul Die Örtlichkeit der Varusschlacht (1885), în care identifică pentru prima dată locul catastrofalei înfrîngeri a trupelor romane comandate de Varus, în Pădurea Teutoburg, şi evidenţiază impactul acesteia asupra politicii imperiale de la Augustus la Traian – pe scurt, o întreagă bibliotecă.

În acelaşi timp, este un profesor exigent, dar prietenos şi foarte atent la evoluţia elevilor săi, dintre care nu puţini devin celebri – e de ajuns să-i amintim aici pe marele elenist Ulrich von Wilamowitz-Moellendorf şi pe istoricul şi sociologul Max Weber, ambii crescuţi în preajma magistrului, căruia îi devin chiar rude, căci Mommsen, căsătorit în 1854 cu Marie Reimer, era şi un pater familias dăruit cu 16 copii, dintre care 12 aveau să-i supravieţuiască. Wilamowitz se căsătoreşte cu Marie, una dintre cele şase fiice ale familiei Mommsen, iar unul dintre fii, Ernst, se căsătoreşte cu Clara Weber, sora lui Max Weber; fiul lor, Theodor Ernst Mommsen, va deveni el însuşi un istoric de renume.

Într-un sens, Istoria romană participă la această aventură savantă şi umană. Dacă primele trei volume aparţin anilor de tinereţe ai istoricului, fiind elaborate şi publicate între 1854 şi 1856, volumul al V-lea apare trei decenii mai tîrziu, în 1885, cînd autorul ei era de multă vreme celebru. E greu de spus astăzi ce ar fi fost opera lui Mommsen fără această Istorie, dar e o certitudine faptul că ea i-a adus, dincolo de notorietatea oarecum distantă şi greu accesibilă a unui autor care scrie – enorm şi excelent – adresîndu-se comunităţii academice, celebritatea pe care doar interesul publicului larg o poate conferi unui savant.

Scriitura pasionantă şi clară, de o viguroasă eleganţă şi rigoare, viziunea amplă şi capacitatea rară de a „traduce” cele mai aride detalii într-o expunere narativă captivantă sînt calităţi ale acestei opere pe care cititorii le vor putea lesne remarca. Dar opera este demnă cu prisosinţă de faima ei şi prin arhitectura care dă sens ansamblului, şi prin subtextul care o înscrie între marile constructe intelectuale ale secolului său. Căci, pentru Mommsen, Roma şi tradiţia ei nu sînt un simplu pretext de erudită disertaţie, ci o realitate vie, purtătoare a unui mesaj care se adresează direct cititorului: celui contemporan cu autorul, în căutarea legitimităţii şi sensului istoric al propriei viziuni despre imperativele veacului, dar şi celui contemporan nouă, care s-a format în mare măsură, ştiind-o sau nu, ca fiu şi moştenitor al secolului al XIX-lea, dar a cărui sensibilitate faţă de problematica structurilor profunde ale istoriei sociale, culturale sau a mentalităţilor este, într-o măsură aproape surprinzătoare, satisfăcută să găsească în Istoria romană prevestirea unei neaşteptate modernităţi.

Cu toate acestea, cartea este, în esenţa ei, o operă de pionierat, dar o operă a secolului al XIX-lea, de la care moşteneşte deopotrivă elanul „primăverii naţiunilor” şi vocaţia ei constructivă. Mommsen nu se încrede în presupusele surse arhaice cu privire la începuturile Romei (ipoteza lui Niebuhr) ; în schimb, îşi concentrează atenţia asupra originilor şi istoriei proprietăţii agrare a cetăţenilor romani încă din epoca „regală”, deschizînd un „şantier” activ pînă în zilele noastre. Adoptînd o poziţie personală şi novatoare în marea dispută a epocii sale8, care opunea elementele de proprietate obştească, atribuite germanilor (şi slavilor), proprietăţii individuale asupra pămîntului, considerată de sorginte greco-romană, el evocă o Romă arhaică în care pămîntul arabil se afla în proprietatea comună indiviză a ginţilor, gentes, redistribuită periodic prin rotaţie, în vreme ce nucleele familiale ar fi dispus doar de două iugăre fiecare – terenul unei grădini sau al unei mici livezi. La jumătatea secolului al VI-lea î.Cr., cînd Servius Tullius ar fi iniţiat reforma censitară, militară şi politică deopotrivă, la Roma stratificarea socială evoluase decisiv către proprietatea privată asupra pămîntului şi către acumularea ei inegală, în dauna proprietăţii gentilice. Aşadar, pentru Mommsen nu marca germană, ci proprietatea gentilică romană s-ar afla la originile evoluţiilor care au structurat istoria profundă a Europei pînă în pragul epocii moderne. Această teză a fost şi continuă să fie dezbătută şi astăzi : cercetările arheologice referitoare la mileniul al II-lea î.Cr. şi la începutul celui următor, dar mai ales antropologia au amendat multe dintre tezele referitoare la gens şi la gintă în general. Şi la Roma, ca şi în