Dar este remarcabil totuşi că Mommsen, care aşeza astfel istoria Romei arhaice pe o bază documentară cît mai fiabilă, diferită ca natură şi semnificaţie de tradiţia legendară, declanşează o mare dezbatere, continuată de Max Weber, apoi de Rostovţev şi Finley, care se instituie ca o temă fundamentală a istoriei romane şi îndeobşte a istoriei societăţilor antice. Dacă Mommsen vedea la originile civilizaţiei romane o lume rustică ce îşi apăra cu îndîrjire proprietatea prin instituţiile cetăţii căreia îi aparţinea, Weber se va concentra asupra unui stadiu ulterior, în care aviditatea marilor latifundiari fragilizează pînă la disfuncţie aceste instituţii, în vreme ce Rostovţev, analizînd sfîrşitul lumii antice prin prisma tragicelor experienţe ale Rusiei sale devastate de revoluţie, va pune, dimpotrivă, prăbuşirea civilizaţiei romane pe seama ţăranilor-soldaţi ai Imperiului, care se simţeau acum cu totul străini de viaţa urbană şi, ca atare, o urau şi aveau să o distrugă definitiv9.

În multe feluri, tezele lui Weber cu privire la rolul destructiv al latifundiilor la Roma îşi au obîrşia în dispreţul lui Mommsen faţă de oligarhia senatorială a secolului I î.Cr. În contrast cu această oligarhie avidă de bogăţie şi de putere, dar incapabilă să le gestioneze, Mommsen vădeşte o admiraţie fără rezerve faţă de Caesar, de energia şi de capacitatea lui de organizare raţională a spaţiului politic. Fervoarea caesaristă domină partea a doua a Istoriei romane, care se încheie odată cu bătălia de la Thapsus, din 46 î.Cr. – momentul de apogeu al puterii lui Caesar.

Această atitudine, favorizînd pînă la părtinire puterea absolută a unui dictator în raport cu instituţiile tradiţionale ale Romei, pe care, de altfel, le consideră fundamentul civilizaţiei europene, contrazice, cel puţin aparent, atît viziunea sa despre Roma şi instituţiile ei, cît şi opţiunile politice liberale. Mommsen considera că tradiţia juridică romană reprezenta elementul fundamental de unificare a Europei antice (prin urmare, şi a celei moderne), fiind aşadar elementul central care legitimează şi dă soliditate unei Europe a naţiunilor, iar republica romană era modelul absolut al instituţionalizării suveranităţii populare, simbolizată de dreptul oricărui cetăţean roman care se considera nedreptăţit de a se adresa adunării poporului ca ultimei instanţe de apel (prouocatio ad populum). Doar că, în condiţiile crizei politice majore din secolele II-I î.Cr., suveranitatea poporului era îngrădită şi diminuată de oligarhia senatorială – pe care Mommsen o asemăna, indirect, cu Junker-ii prusaci –, iar funcţia normativă a comiţiilor era periclitată de abuzurile acestei oligarhii.

În aceste condiţii, apariţia personajului salvator – Caesar, acest „legislator eroic”, după expresia lui J.J. Rousseau – restituie legiferării funcţia sa ordonatoare şi instituie o nouă formă de suveranitate – fie şi mediată –, în care populus Romanus e reprezentat de împărat şi apărat de acesta. Alfred Heuss10 mergea chiar mai departe: invocîndu-l pe Hegel, considera că, pentru Mommsen, Caesar era întruparea spiritului universal. E drept că nu există nici o dovadă – o recunoaşte Heuss însuşi – că Mommsen ar fi fost familiarizat cu ideile lui Hegel, dar am putea presupune că această interpretare şi altele asemenea pluteau în aerul rarefiat al Academiei Germane. Dacă am spune că Mommsen vedea luptele dintre optimaţi – senatorii cei mai conservatori – şi populari ca pe o confruntare între partidele politice moderne, o versiune antică a liberalismului secolului al XIX-lea, nu am greşi întru totul, dar am risca să dăm o lectură vulgar-anacronică unui text extrem de nuanţat şi de pertinent pentru Antichitate. Oricum, istoricul – a cărui vocaţie de autocrat ordonator al ştiinţei e cu atît mai greu de negat cu cît oponenţii săi din mediul savant îi denunţau periodic „caesarismul” – urma într-un fel modelul lui Polibiu, care lansase conceptul de constituţie mixtă pentru a legitima dominaţia Romei republicane ca amestec între regalitate – electivă însă, nu ereditară –, aristocraţie şi democraţie moderată; în viziunea lui Mommsen, dictatura lui Caesar şi succesiunea acesteia îmbinau tradiţia cvasimonarhică şi electivă a magistraturilor tradiţionale, cea ordonatoare a legiferării şi suveranitatea moderată, abstractizată acum şi mediată, a corpului civic, eludînd dominaţia absolută a senatului şi a oligarhiei de latifundiari, a căror aviditate generase criza şi decăderea Republicii.

În plan politic, rezultatul acestei destul de contradictorii concluzii a istoriei „măririi şi decăderii” Romei republicane nu avea să fie niciodată sintetizat de Mommsen într-un nou volum al Istoriei romane: aşa cum am mai spus, volumul IV al acestei opere nu a fost redactat şi publicat de autorul primelor trei. E drept, Mommsen avea să predea mulţi ani cursuri universitare pe tema istoriei imperiale, iar note de curs ale generaţiilor succesive de auditori ai acestor prelegeri au circulat multă vreme, doar că, în opinia lui Wilamowitz cel puţin, care urmase el însuşi cursurile magistrului, aceste note nu erau nici pe departe la înălţimea ameţitoare a magisteriului şi reputaţiei lui Mommsen. În 1980 însă, răscolind rafturile unui anticariat din Nürnberg, Alexander Demandt – succesorul îndepărtat al lui Mommsen la Catedra de Istorie Antică a Universităţii din Berlin – a avut surpriza de a descoperi două voluminoase caiete de note, foarte complete, de la cursurile lui Mommsen, care se refereau la istoria politică a Imperiului – adică exact la ceea ce ar fi trebuit să conţină volumul IV. Textul acestor caiete, transcris şi editat de Barbara şi Alexander Demandt, a văzut lumina tiparului pentru prima dată în 1992, la Editura Beck din München11.

În notele de la expunerile orale ale lui Mommsen, anacronismele deliberate sînt cu mult mai explicite decît în volumele publicate, adîncind subtextul polemic contemporan al demersului său, dialogul constant – şi foarte critic – cu Germania wilhelmiană şi viziunea, în ultimă instanţă raţionalizatoare şi modernizatoare, proprie nu doar lui Mommsen, ci unei întregi şcoli istorice, printre corifeii căreia s-a numărat. Acest Mommsen