Acuma, îşi făcea socoteală Ionuţ, Gogolea aşteaptă să mă-ntorc. Stă şi se uită la uşă ca un hăbăuc; ascultă cum ni se depărtează paşii şi aşteaptă. Aşteaptă. Numără clipele ca pe nişte mărgele de ghiaţă. Se-ntoarce la ferestruica zăbrelită şi aşteaptă să se întunece de amurg. Pe urmă aşteaptă strigătul străjerilor şi cîntecele cucoşilor. Trece aşa noaptea încet-încet şi vine dimineaţa. Însă jupînul comis Ionuţ nu se întoarce, căci îşi are socotelile sale. Îl mai lasă pe căpitanul Grigorie Gogolea să se mai frigă pe grătar încă o zi ş-o noapte, ca să-i fie vedeniile mai tari şi nădejdile mai aprinse. Se poate întîmpla să se aleagă gîndul cătră care a fost ademenit acel voinic cu multă îndrăzneală şi cu puţină cumpănire. Jder a păstrat

în el amintirea unor laude ce le-ar fi rostit în plăcerea beţiei Gogolea: că numai un viteaz ca dînsul ar fi în stare să aducă în sac, legat ca pe un fedeleş, pe jupîn Mihu, să-l închine plocon luminăţiei sale Ştefan-Vodă. Din această amintire slabă s-a hrănit şi a crescut gîndul lui Jder, cînd l-a împresurat pe căpitanul Grigorie Gogolea.

Asemenea ciudate gîngănii zac în fundul fiinţii noastre ca într-o fîntînă afundă de întuneric. Stau acolo fără să avem ştiinţă de ele şi, din ce pricină nu se ştie. Deodată îşi iau zborul în zig-zaguri şi rotocoale spre înţelegerea noastră.

Aşa de cînd am trecut prin tîrg şi am stat în privelişte la trecerea luminăţiei sale; ş-am văzut cum purced panţirii în zale, cu săbiile şi suliţile; şi ne-am oprit la un neguţător bîrlădean, poftind o cupă de mied, scos atuncea de sub patruzeci de trepte, ca să ne răcorim şi să ne înfierbîntăm în acelaşi timp; şi de cînd am stat în taifas un ceas şi mai bine cu părintele arhimandrit uncheşul nostru spunîndu-i unele şi altele despre lotru; şi de cînd ne-am întors în chilie şi stăm întins pe divan cu faţa în sus, am rămas aţintit la alte gîngănii care fulgură în fîntîna afundului nostru.

Am aflat că Săndrel-Vodă vine în cîteva zile la porunca luminăţiei sale părintele său. Înainte de a sosi Săndrel-Vodă, noi om fi fost pornit pe lungă cale, fără să ştie nimeni, fărădecît numai părintele arhimandrit Amfilohie, uncheşul nostru. Ne ducem cum se duce paserea, fără să lese urmă.

Iată că suie spre noi un licurici al aducerii-aminte. Nu ştim pentru ce; poate avem să înţelegem mai pe urmă.

La noi la Timiş, într-o toamnă, cînd ne ridicam noi fecioraş, începînd a umbla la vînătorile tătuţei, a fost venit un boier din ţinutul Sucevii, pe care nu mai ştim cum îl chema. Nu mai era tînăr; purta un bărboi cărunt cît o mătură şi avea o putere ş-un glas de-a mirare. Ne uitam la el cu mare plăcere cum bea vin, căci era beţiv vestit şi lăudat, şi-l ascultam cum povesteşte de nişte întîmplări ce nu s-au mai pomenit. Acel boier dormea în odaia tătuţei, şi tot în odaia tătuţei, într-un pătuc, dormeam şi noi. Noi, cel mititel ne culcam mai devreme; ne închinam şi ne rugam şi muţa făcea asupra noastră semnul sfintei cruci. Tătuţă şi cu acel boier, batir că erau trudiţi de vînătoare şi de ospăţ, intrau la hodină mai tîrziu. Cum intrau domniile lor, noi cel mititel ne trezeam şi stăteam cu ochii sfecliţi ascultîndu-i ce grăiesc. Într-o sară, zice acel boier cătră tătuţă:

— Jupîn Manole, am eu un frăţîn cu care am venit la vînătorile dumnitale. Nu se află în Suceava bărbat mai lăudăros decît domnia sa. L-ai auzit şi domnia ta, cum spune, de te cruceşti. Şi se crede cel mai viteaz între toţi vitejii.

— Vrei să vorbeşti de pivnicer? A întrebat tătuţă. Noi nu ştiam atuncea ce-i aceea «pivnicer». Dar vorba ne-a rămas de la cea oară.

— De pivnicer, da, — răspunde boierul «cel bărboi» cătră tătuţă. Vreau eu, dragă jupîn Manole, să-i fac una, să se ducă veste pînă-n Ţara Ungurească. Pivnicerul — zice iar bărboiul — hodineşte în odăiţa de-alături. Mîne sară, cînd om fi noi la masă, înainte de a ne trage la cămările noastre, fă domnia ta o treabă aşa precum te învăţ. Du-te şi caută un cucoş negru la găinărie; fereşte-l sub contăş să nu vadă nimene şi intră cu el în cămara de-alături. Vîră cucoşul tocmai în fund în sobă şi închide portiţa la gura sobei. Pe urmă, lasă aşa şi vină unde-om fi noi.

— Ei, şi ce-i dac-oi pune în sobă cucoşul? A întrebat tătuţă pe bărboi.

— Ai să înţelegi mîne sară, după ce ne-om aşeza cu toţii la hodină, fiecare în cămările noastre.

— Bine, îi întoarce cuvînt tuţa; dar vreau să ştiu şi eu mai înainte ce-are să fie.

— N-are să fie nimica rău, numaicît să te culci încins cu chimirul.

— Spune-mi, omule, ce-i cu acel cucoş? Şi de ce să fiu încins cu chimirul?

— Nu-ţi spun; ai să vezi. Da' de chimir pot să-ţi spun, că să te încingi cu el, ca să nu crapi de rîs. Deasemenea îţi mai pot spune despre cucoşi, că nici un filosof, de cînd îi lumea asta, n-a putut afla de ce cîntă cucoşii. Parc-ar fi ceasornice, aşa cîntă străjile. Fie nour şi ploaie, fie vînt, fie senin, cînd li-i poruncită clipa, cucoşii încep a cînta, şi cîntă. Ar spune unii cum că ei aud şi oamenii n-aud pe cucoşul cel sfînt din grădina raiului, din cer; dar acestea-s basme. Alţii zic că aşa i-a potrivit Dumnezeu pe cucoşi să fie astrologi, căci ei cîntă ş-a ploaie, ş-a vreme bună, de fiece dată într-un chip anumit. Dar ce fel de astrologi cucoşi?

— Iaca-s astrologi, şi-s mai buni decît ceilalţi care-s fără aripi... a rîs tătuţa.

— Aşa este, a rîs şi bărboiul; şi iaca nimene nu ştie şi nici n-are de ce şti, pentru că aicea nu este altceva decît puterea lui Dumnezeu. Cînd i-a veni clipa, cucoşul din sobă are să cînte. Dacă-i bătrîn,