— Asta este? A zis tătuţă, căscînd. Om vedea ce-a fi şi asta.

— Vei vedea, şi să nu uiţi să te-ncingi.

După ce-am auzit asta noi cel mititel, am pus tîmpla pe pernuţă ş-am adormit. Am visat cine ştie ce, am amestecat cele visate cu cele auzite, ş-am uitat.

În sara cealaltă, aţipisem. Au venit tătuţă şi boierul sucevean. Grăiau în şoaptă şi se îndemnau la ceva; pe urmă tăceau şi aşteptau.

— Pe cine-or fi aşteptînd? Ne-am întrebat noi, cel mititel.

N-aşteptau pe nimeni. Bărboiul a poftit ceva. Tătuţa, aşa cum se afla, desculţ, s-a dus şi i-a adus. M-am sculat în aşternut şi am văzut că i-a adus o cupă de vin. Întîi a gustat tătuţa, precum e obiceiul, şi pe urmă i-a dat cupa, şi celalalt tot sorbea încet. Şi tot îi făcea semn tătuţei c-un deget. Şi aşteptau. Iar tătuţei îi asfinţeau ochii şi căsca.

Numai iaca, — s-aude.

Ce s-aude? Căci noi, cel mititel, ne-am spăriat. S-aude trîmbiţa îngerului Gavril. Unde s-aude? În cer? Ori sub pămînt? Şi cît de departe? Cine ştie unde, şi totuşi parcă sună la doi paşi; ori parcă-ţi sună în tîmplă. Tace o clipă şi iar izbucneşte. De aşa spaimă am fost cuprins, încît am sărit în picioare ş-am ţipat. Tuţa ne-a cuprins şi ne-a învălit capul cu poclada. Dar tot auzeam. Însă ne-am adus aminte de ce-au grăit boierii c-o sară mai nainte şi ne-am liniştit. Am scos capul de sub pocladă şi numai ne străluceau ochii, ca la un drăcuşor.

Soba de alături e în părete cu cămara noastră. S-aude la noi trîmbiţa Arhanghelului sau a lui Caraoschi, cum s-aude şi dincolo. Ce-o fi făcînd pivnicerul?

Pivnicerul nu făcea deocamdată nimica. Încremenise de mare spaimă în aşternut. Pe urmă, la răstimpuri, s-a sculat şi a început a căuta, ba pe pat, ba pe după dulapuri. A deschis uşa ş-a pîndit dacă nu-i ceva în tindă. S-a făcut linişte; cucoşul şi-a împlinit datoria şi a tăcut; suceveanu şi cu tătuţă se tăvăleau pe jos de rîs.

Cînd a fost la straja a doua, bucuria suceveanului a fost şi mai mare; căci spaima cea fără nume şi fără cunoaştere l-a trezit pe pivnicer dintr-un somn mai adînc.

De ce se va fi suit din afundul nostru gîngania asta a amintirilor?

Acuma ştiam de ce. Căci Săndrel-Vodă va să vie să găzduiască şi să hodinească în această chilie în care ne aflăm acuma noi.

Cufundîndu-se astfel în sine şi-n trecut şi grăind cu sine însuşi, Jder nu pierdea din vedere cele de faţă şi cele viitoare. S-a ridicat din locul în care sta şi a privit toate din juru-i mai cu luare-aminle. Soba era clădită într-un colţ despre paraclis. Hogeagul sobei suia pe lîngă părete, în pod. Un bărbat ca Ionuţ, care pofteşte să ştie toate, nu poate lăsa podul casei domneşti necercetat.

E ceasul al cincilea al dimineţii; măria sa încă nu s-a întors; copiii s-au tras într-o cămăruţă. Aşa că sala unde fac ei obişnuit paza e goală. Jder se învîrte priveghind spre un gang, apoi spre alt gang. Se întoarce şi pătrunde în paraclis, închinîndu-se cuviincios spre iconostas.

Ocoleşte în laturea stîngă şi cearcă uşa de la scara turnului. O găseşte deschisă. Suie în turn; vede tîrgul; vede curtea domnească; vede odăile şi acoperişurile şindrilite ce vin de la odăi pînă sub fereastra cămării unde i s-a rînduit găzduirea. Şi din cămară, a cercetat, pe aceeaşi fereastră, acoperişurile. De la acoperişuri un om sprinten poate face un salt cu uşurinţă pînă în prichiciul ferestrei.

Coboară din turn pînă la scara jumătate, unde se află o ocniţă ce răspunde în podul casei domneşti. Ştia de mai nainte că trebuie să caute şi să găsească asemenea trecere.

Intră în pod; trece pînă la o bagea, ca să vadă unde-i soarele şi unde-s acoperişurile cele scunde de la odăi. Astfel poate găsi uşor hogeagul ce suie din laturea cămării sale. Nu-i camara sa, zîmbeşte Jder, e camara lui Săndrel-Vodă. Nu-i un hogeag; e o zidire piezişă care se chiamă «ursoaică» în Ţara-de-Sus. Ursoaica e un hogeag mai mic, adaos, care trage fumul de la o sobă lăturalnică şi-i dă drumul într-un hogeag mai mare. Deci Jder lasă hogeagul cel mare şi se întoarce la zidirea uşoară a ursoaicei. E uşor să desprindă dintr-un loc potrivit două cărămizi, ca să aibă răspuns în jos, spre soba cămării sale. Însă nu e camara sa; în camara asta va să hodinească Săndrel-Vodă.

Deci se va întoarce unde se află acuma, avînd cu sine mai multe scule într-un săculteţ, sub strai.

Una din acele scule e un ciocan de pietrar. A doua sculă e un răzuş de fier. Cu pliscul ciocanului de pietrar înlătură tencuiala. Răzuşul îl pune în rostul cărămizilor. Apasă răzuşul, prinde cărămizile cu pliscul ciocanului. Dacă înlătură două cărămizi, i-i de ajuns. Trage din săculteţ o frînghioară subţire pe care a măsurat-o de mai înainte, ca să aibă măcar zece coţi. Leagă o zbulătură de cărămidă în capătul frînghioarei şi-i dă drumul pe hogeag, pipăind în jos să înţeleagă unde ajunge. Acea bucată de cărămidă trebuie să ajungă pînă în poliţa întîi a fumurilor sobei. După ce a socotit şi ştie că bucata de cărămidă a ajuns în poliţa întîi a fumurilor sobei, scoate din săculteţ ce i-a mai rămas din cele pregătite: cucoşul. E un cucoş care poate să nu fie negru, căci nu-l poate deosebi nimeni acolo în poliţă. Leagă cucoşul lîngă cărămidă şi-l trimete la locul său, cu fereală, ca să nu-l vatăme. Să steie acolo şi să-şi deie semnele cît va fi trebuinţă, ş-apoi să iasă iar la lumină, în pod; din lumina podului în săculteţ. În săculteţ, la oblîncul şăii stăpînului său, s-a tot duce cale lungă înspre Ţara-de-Jos, la Dunăre şi mai departe, spre slujbele stăpînului celui mare.

După ce a prubuluit toate acestea, Jder se întoarce la ocniţă şi la scara turnului, pogorînd în paraclis. Din paraclis în sală. Tot gol în sală. Vodă nu se întorsese încă. Unde-i Gheorghe Botezatu Tătaru? Acest slujitor, decît care mai cu credinţă nu