se află altul în toată lumea asta, a stat neclintit în laturea de la uşa cămării. L-a văzut pe stăpînul său ieşind; l-a văzut că se duce — poate să se închine, poate la alte-cele. — Şi-l aşteaptă să vie înapoi. Priveşte, mut. Acesta-i feleşagul lui.

Ionuţ îl trage după sine în camară şi-i spune de ce are domnia sa anume trebuinţă.

Are trebuinţă domnia sa de un ciocan de pietrar; de un răzuş ori o daltă; de o frînghioară de zece coţi şi de un cucoş. Poate fi porumbac, poate fi negru, poate fi alb: cucoş să fie. Să fie viu şi să cînte frumos.

Dacă ar socoti careva că Gheorghe Botezatu s-a mirat de ce i se cere să agonisească şi să aducă, apoi s-ar înşela.

— Bine, am s-aduc, măria ta, încuviinţează Gheorghe Botezatu Tătaru, fără să clipească.

— Însă nu mi le aduci acuma, Gheorghe. Mi le aduci cînd spun eu. Noi mai stăm aicea, la curtea luminăţiei sale, două-trei zile; pe urmă ne-am dus nu se ştie unde şi ni se prăpădeşte urma. Toate cîte îţi cer, tu să le ai la tine.

— Cînd ţi-or trebui, stăpîne, îţi dau cucoşul porumbac şi toate celelalte.

— Nu numaidecît porumbac: poate fi şi negru.

 - Te-aş ruga, stăpîne, să-mi spui cum anume.

— Negru.

— Bine, măria ta; am să-l aleg negru, a răspuns cu nepăsare tătarul.

În ziua aceea Jder a văzut din nou pe Vodă şi s-a bucurat de o privire bună din partea luminăţiei sale. Sara, după aprinsul luminărilor, a intrat la părintele Amfilohie, ţinînd sfat cu cuvioşia sa. La acest sfat Jder a aflat că Săndrel-Vodă soseşte în tabăra de la Vaslui în ziua de sîmbătă 9 iulie. Deci vineri, în 8, el însuşi trebuie să fie plecat.

— Să fii cu luare-aminte în toate şi nu te grăbi, i-a dat îndemn uncheşul Amfilohie Şendrea, şi să-ţi aduci aminte de toate cîte îţi spun acuma şi de cîte am să-ţi spun mîni şi poimîni. Vineri, intră dis-de-dimineaţă la rugăciune, şi-n ziua aceea vei posti. Am să fac slujbă anumită pentru tine, rugînd pe Fecioara prea curată pentru izbînda ta.

— Aşa am să fac, sfinţite părinte şi uncheşule, a răspuns Jder cu smerenie. Însă pînă atuncea te-aş ruga pe cuvioşia ta să te mai gîndeşti la cîte-am vorbit şi să hotărăşti în privinţa lui Grigore Gogolea căpitanul, dîn-du-mi-l mie.

— Să-i dau drumul?

— Binevoieşte a-l slobozi, sfinţite părinte şi uncheşule, ca să se ducă în lumea lui. Eu socot că s-a duce unde îl îndemn eu. Dac-am greşit, nu-i pagubă Şi mi-a rămînea mie sarcina pe care vreau s-o pun pe umerii săi.

— Ţi-am făgăduit, Ionuţ, să-ţi dau ce-mi ceri şi cuvîntul meu eu nu-l lepăd.

— Atuncea, uncheşule, să leşi pe cazacul cel bătrîn şi chior să puie jos armele Domniei, să se ducă după Gogolea. Bătrînul se poate duce şi singur, dar Gogolea nu poate trăi fără el; poate mintea bătrînului să fie de folosinţă lui Gogolea.

— Am să fac şi asta, tot pentru un nepot al meu, a suspinat părintele Amfilohie.

În ziua de joi, comisul al doilea Ionuţ Păr-Negru s-a coborît, împreună cu părintele Emilian, în hruba unde putrezea căpitanul Gogolea.

Căpitanul Gogolea slăbise de nesomn şi aşteptare. Cînd a înţeles că intră la el Jder, a dat în genunchi şi a bătut metanie. Intrînd, Ionuţ l-a lăsat întîi să se închine. După ce i-a spus că-l sloboade, l-a lăsat să-i sărute poala straiului. N-a socotit că trebuie să înceapă de la capăt vorbele.

— Du-te, căpitane Grigorie, i-a spus. Nici măcar nu-ţi cer să-ţi aduci aminte de cele ce-ai auzit din gura mea.

      — Am auzit vorbe sfinte, s-a închinat Grigorie Gogolea. Şi mi-am bătut în frunte piron, ca să-mi aduc aminte că am a aştepta vestire şi semn cătră. Sărbătoarea Sîmedrului.

— Bine, căpitane al lui Vodă, îţi poftesc sănătate şi izbîndă. Şi cînd om ajunge la lumina zilei, ţi-l dau şi pe moş Ilia Alapin, să-ţi ţie de urît.

Astfel s-a despărţit Gogolea de întunericul întru care zăcuse. S-a bucurat de băutură dulce sub sfîntul soare, s-a tăvălit pe pajişte, a dormit un somn bun ş-a aşteptat pe moş Ilia Alapin s-aducă doi cai. S-au întors cu faţa cătră zarea răsăritului închinîndu-se. Au încălecat, s-au dus şi duşi au fost.

A zîmbit cătră nepotul său sfinţitul Amfilohie:

— Eu socot că pe aceşti doi voinici n-avem să-i mai vedem decît în ziua de apoi, la judeţul cel din veac.

Vineri dimineaţă, Jder mezinul s-a mărturisit la genunchii arhimandritului şi a primit sfîntă cuminecătură. A postit cu mare asprime în acea zi, ca să fie spălat de toate relele şi greşalele. Fiind curat şi luminat ca dintr-o baie din Ozana, şi fiindu-i cu desăvîrşire deşartă traista de păcate, — putea să-şi îngăduie, fără primejdie prea mare pentru sufletul său, «şaga cucoşului celui negru», cum poreclea el în sine fapta pe care o pregătea.

După rugăciunea Voievodului şi după ce a primit din nou binecuvîntare de la sfinţitul părinte Amfilohie, cînd s-a îngînat ziua cu noaptea, Jderul cel mezin a purces la drum, ca să se prăpădească de lume, aşa cum îl povăţuise uncheşul său. A pus calul în trap şi nu s-a mai uitat înapoi. De-acu n-are hodină deplină, pînă ce n-a ajunge cine ştie unde, la marea caldă, la Sfîntu Munte, unde cîntă şi se roagă monahii în şase sute de biserici. Gheorghe Tătaru călăreşte în urma lui, ducînd cu grijă atîrnată lîngă scara stîngă o traistă care i-a fost poruncită şi cu care nu se pricepe ce să facă.

Pînă la popasul cel mare de la Sfîntu Munte, Jder are a se opri în multe alte popasuri mărunte. Cel dintîi popas mai mărunt ar fi potrivit în siliştea tîrgului Vaslui, la moara lui moş Irimia.

Are el acolo o făgăduială a cărei împlinire vrea s-o ceară. Făgăduială asta e privitoare la o mămăligă fiartă bine din ometiţa făinei de mei şi la nişte plătici şi caras prins la vîrşe pe baltă, în marginea stufului. Moş Irimia ştie să cureţe peştele şi să-i dea sare; iar de zvîrlit pe cărbuni s-a pricepe să-l zvîrlă şi Gheorghe Botezatu Tătaru.

— Ce duci