— Cucoş negru... răspunde Botezatu cu voce potrivită, nici prea tare, nici prea moale.

— Dar caras şi plătică ştii să frigi pe cărbuni?

— Ştiu.

Asta a fost vorba lor, pe care au putut-o auzi oameni şi oşteni de pe drum. Vîntul înserării a suflat-o într-o parte. Cei ce-au fost auzit-o au uitat-o. Şi despre cei doi călăreţi, stăpînul şi sluga, nimene n-a mai ştiut nimic.

Dar sîmbătă noaptea, pe un întuneric de furtună, Jder a fost înapoi, în loc pregătit de el, la gardul dinspre odăi. Acolo avea loc ferit de trecere. Era îmbrăcat în straie proaste, ca un slujitor de rînd, şi a umblat domol fără să se uite nimene la el cătră grajduri, ducînd o traistă. S-a suit în podul cu fîn, ca să doarmă pesemne. Din podul cu fîn s-a strecurat pe brînci pe acoperişul de draniţă, fără să lese de la umărul stîng traista. De pe acoperişul de draniţă şi-a găsit o cale ferită în podul cel mare al casei domneşti, la ursoaică. A pipăit spărtura; a legat cucoşul cu frînghioara, adăogind o bucată de cărămidă şi le-a lăsat să lunece pînă în poliţa de sus a fumurilor sobei. Pe urmă a venit înapoi pe acoperişul de draniţă; s-a tras ca o mîţă în marginea acelui acoperiş, la zid. S-a furişat pînă la fereastra de el ştiută. A pipăit-o ş-a găsit-o în rînduiala pe care i-o făcuse; desprinsă din cîrlig şi înţinată ca să stea bine la locul ei.

Rezemîndu-se cu spatele în părete, sub fereastră, a stat aşa aşteptînd. Nu-i era teamă şi grijă de nimic. Se afla ca într-un basm al copilăriei. Se simţea în stare să sară pe grumazul balaurului de nouri, care acoperea stelele încordîndu-se şi mişcîndu-se asupra tîrgului.

Fereastra s-a luminat un timp de flacăra făcliei aprinsă în chilie de cătră slujitorul lui Săndrel-Vodă.

S-au auzit şi glasuri.

Deci Săndrel-Vodă a venit la hodină.

S-a auzit o strigare veselă.

Deci Săndrel-Vodă s-a îndemnat a bea o cupă de vin dulce. Este un vin dulce de Chipru, care-i place tare măriei sale Săndrel-Vodă.

Glasurile au tăcut. Slujitorul s-a tras îndărăpt.

Într-un timp a pîlpîit lumina ca o aripă şi fereastra a rămas neagră.

Măria sa Săndrel s-a întins la hodină, şi-a tras poclada peste cap întorcîndu-se cu faţa la părete, după cum i-i obiceiul, şi aşteaptă hodina. Se închină în gînd; se roagă de visuri bune; astfel l-a deprins domnia sa Domniţa Chiajna; ş-adoarme.

Adoarme coconul domnesc. Însă umbra sură de sub fereastra chiliei stă trează, ca şi cum în clipa asta ar răcori-o zorile. Nourii negri scutură ploaie un răstimp. Apoi trec şi rămîne numai ca un abur subţiat asupra stelelor. Trece-un ceas; vin alţi nouri, c-o ploiţă mai subţire, învăluită de vînt. Apoi iarăşi rămîne în înalt aburul alburiu.

Au prins a bate din aripi cucoşii la odăi, chemîndu-se. Se trezesc din piroteala lor şi străjile, dînd strigăte prelungi:

— Berdo!

— La poartă, bine!

Jder le-aude pe rînd; dar stă cu urechea trează ca să audă altceva.

Aude. Aude slab, de pe tărîmul celălalt, o buciumare a morţilor. O dată; de două ori.

La a treia buciumare, coconul din fundul patului şi-a zvîrlit din cap poclada ş-a fost în picioare în mijlocul cămării, împungînd cu capul înainte spre uşă. Nesimţit, s-a desprins canatul ferestrei. Jder a săltat şi a păşit peste prichici. Cuprinde pe cel spăimîntat cu dreapta şi cu stînga îi înăbuşă răcnetul. Îl ţine aşa ca într-o minghine, pînă ce-l simte tremurînd şi slăbind.

Încă o dată a buciumat în pămînt, în Domnia morţilor.

— Suflet al lui Atanasie Alvanit! S-aude suspinînd în tăcerea grea a odăii.

Pruncul domnesc mugeşte prin palma care i-a încleştat şi-i stăpîneşte fălcile.

A dat în genunchi. Îşi pierde o clipă simţirile. Jder îl călăuzeşte prin întuneric la pat. Îl ţine încă strîns şi-l culcă.

— Mîni ai să crezi că ai visat, îl ameninţă el şoptit; dar să nu crezi c-ai visat, căci eşti treaz, ai auzit şi vezi. Atanasie Alvanit a pierit pentru tine şi strigă la Dumnezeu împotriva ta. A mărturisit ce i-ai poruncit să săvîrşească, şi asupra ta stă ameninţarea mărturisirii lui. Este un frăţîn al tău pe care-l prigoneşti. Boala ta e legată de boala lui; moartea ta de moartea lui. Visezi ori nu visezi?

— Nu visez, clănţăni cu înfricoşare Săndrel. Se simţea intrat în spaimele de altădată, din pruncie.

— Închide ochii, ca să nu fii străpuns.

Jder întrebuinţă o clipă, uşurel, stiletul pe care îl avea dar de la postelnicul Ştefan Meşter.

Săndrel se cutremură sub pocladă şi se ghemui cu capul sub perină.

Chemarea morţilor de sub pămînt şi a bietului Atanasie oşteanul luminăţiei sale a mai sunat o dată slab şi de departe. Jder stătea în picioare priveghind mişcările coconului. Gemea încet şi ofta, bolborosind rugăciunea Domniţei Chiajna.

Cruce-n casă, cruce-n masă,

Cruce-n patru colţuri de casă...

Ionuţ Păr-Negru s-a tras ca o mîţă spre fereastră. După ce a ieşit, a pus la loc clenciurile. A păşit pe drumul pe care venise, ocolind prin pod şi trăgînd din poliţa sobei cucoşul. Întunericul nopţii înourate fiindu-i prielnic, a fost îndată în fînărie. Din fînăria odăilor a coborît şi s-a tupilat pînă la zaplaz. Dincolo, îl aştepta tătarul.

— Ţine, Botezatule, traista asta, a zis el în şopot. Cucoşii negri îs buni ca să ne cînte deşteptarea în toate dimineţile. Avem cale lungă pînă la împărăţie.

CAPITOLUL VIII

UNDE COMISUL CEL BĂTRÎN ŞI MONAHUL IES LA LUME

Cine ţi-a spus una ca asta, cuvioase părinte Nicodime? Cine să fie fără linişte ziua şi noaptea? Dumnealui comisul Manole Păr-Negru?

Da' de unde! Acestea-s vorbe de-ale femeilor, ca să nu se bage de samă că ele nu mai au astîmpăr cît e picul.

Domnia sa jupîn comisul îşi vede, ca şi pînă acuma, de multe şi mărunte treburi.

Cum mă-ntrebi cuvioşia ta, aşa l-am întrebat eu. Şi cum îţi spun, aşa mi-a spus.

Domnia sa cunoaşte că, la o Domnie ca a lui Ştefan-Vodă, cum a fost altădată la împărăţia grecească, se află slujbe şi slujbe; unele le ştim, altele nu. Cele mai multe nu le ştim, şi la acelea fac trebuinţă bărbaţii cei mai destoinici. Mai