ales acuma, de cînd s-au sporit oştile măriei sale şi de cînd îi vin cărţi şi soli de la crai, şi de la venetici, şi de la Rîm, de la vlădica cel mare al papistaşilor, şi din toate părţile, — atîtea treburi s-au încîlcit şi atîtea slujbe s-au iscat, care nu se mai află pe lumea asta cîte treburi s-au încîlcit şi cîte slujbe s-au iscat...

Zic eu: mare poznă, oameni buni! Unde are s-ajungă măria sa?

Măria sa Ştefan-Vodă acuma e ca acel bărbat carele s-a însurat c-o muiere frumoasă. Plăcutu-ia să puie cunună şi să aibă cu sine ce i-i drag. Dar domnia cu care s-a cununat măria sa e muiere cu nacafale. I se poate spune şi măriei sale că şi-a vîrît cap sănătos subt Evanghelie. Decît ce să facă măria sa? Aşa i-i moştenirea şi partea.

Într-atîtea treburi încîlcite, s-a găsit şi pentru comisul nostru al doilea Ionuţ una mai încîlcită; şi măria sa i-a poruncit să se ducă s-o descîlcească.

Cînd s-a, dus? Nu s-a aflat. Unde s-a dus? Nu se ştie. Ce face acolo unde se află? Asta poate s-o cunoască numai măria sa. Cînd are să se întoarcă? Ptiu, drace!

— Jupîneasă Ilisaftă, zic, asta nu mă întreba domnia ta pe mine. Asta o ştie Dumnezeu.

Dumneaei prinde a lăcrăma cu mare jale.

— Lăcrămez şi mă zbat, zice, căci de cînd nu se mai ştie nimica de Ionuţ, comisul Manole nu mai are hodină.

Se scoală comisul Manole şi începe a răcni, cum îl ştii cuvioşia ta că răcneşte cîteodată.

— Da' de unde! Da' eu nici nu mă gîndesc la asta! Comisul al doilea e dus în slujba măriei sale şi gata! Să nu mai aud vorbind! Să nu mai aud scîncind! Toată ziua umblă femeile, aicea la Timiş, cu visuri, descîntece, bobi şi vrăji. Da' lăsaţi-mă-n pace ! nu mă mai întrebaţi nimica. Eu am altele!

Mare poznă, oameni buni!

Starostele Nechifor, contenind puţintel, clipi din coada ochiului drept cătră părintele Nicodim. Stăteau pe lăiţi, în cerdacul chiliei, şi se uitau asupra ogrăzii. Fratele Gherasim adăpa calul înşăuat al starostelui, scoţînd apă din fîntîna cu cumpănă şi turnînd din găleată în jghiab. Soarele părea oprit asupra muntelui cu brazi; mai era un ceas pînă la slujba de sară.

— Şi ce anume face tătuţa? întrebă cuviosul Nicodim, cu faţa dintrodată umbrită.

— D-apoi ce să facă? Se duce-n prisacă şi-l mai înţeapă cîte-o albină, de se uită la lumea asta numai c-un ochi. Încalică după aceea şi se suie la grajduri. Adicătelea să ţie sfat cu comisul Simion. Tace unul; tace şi celalalt; se chiamă că aşa ţin sfat. Dacă n-ar fi jupîneasa Maruşca, apoi jupîn Manole s-ar întoarce acasă fără să-şi descleşteze fălcile.

— Tătuţă, zice jupîneasa Maruşca, fii fără grijă.

— Da' n-am nici o grijă.

— Atuncea are Simion.

— Da' n-am nici eu.

— Ei, atuncea-i bine, rîde jupîneasa Maruşca. Dacă n-aveţi domniile voastre grijă, are măria sa. Jder e omul măriei sale.

Părintele Nicodim se miră.

— Aşa vorbeşte ea?

— Întocmai: precum mi-a spus comisul Manole, Domnia sa comisul rîde şi-i place.

— Aşa-i zice ea? Jder?

— Nu spune altfel. Are să facă una, de avem să rămînem cu gura căscată.

— Cine spune asta?

 — Tot jupîneasa Maruşca, despre cumnatu-său.

 — Aha!

 — Părinte Nicodime, eu ţi-oi spune că aşa-s femeile. Jupîneasa Maruşca-i grea; şi se încîntă de Ionuţ, ca să nască prunc viteaz ca şi cumnatu-său. Deasemenea acuma, după cît spune jupîn Manole, jupîneasa Maruşca e mai cu toane. Alte jupînese-s cu toane la început; dumneaei e mai cu toane după luna a cincea. Că ar face bine să se ducă şi alţi comişi la Rusalim. Asta-i împunsătură în comisul Simion.

— Da' de ce?

— Aşa. Căci Ionuţ ar fi fost trimes s-aducă aşchie din crucea răstignirii. Şi ceilalţi comişi să se ducă şi ei acolo, să-i fie într-ajutor. I s-a arătat ei semn, că numai asta poate fi. Se-ndeamnă a crede întru acelaşi fel şi jupîneasa Ilisafta. Dar jupîneasa Ilisafta încă n-a cutezat să alunge la Rusalim pe bătrîn. I s-a arătat în vis jupînesei Maruşca mare război cu păgînii; deci, după cît s-a sfătuit cu soacră-sa şi cu maică-sa, trebuie numaidecît lemn sfînt, ca să-l puie înalt prea sfinţitul mitropolit în aghiasmă, cînd a binecuvînta apa şi-a stropi oştile în ziua bătăliei.

Asupra văii în care-i aşezată mănăstirea, curge ca un rîu nevăzut o adiere lină şi zăduful zilei de august scade. Cîntă în otava de pe costişe prepeliţi şi cîrîie cristei. Aceiaşi vulturi, care au stăpînire asupra văzduhului de aici, se rotesc sub cerul curat, la mare înălţime. S-aude într-un răstimp un clopot în turnul cetăţii care împresură biserica înălţării. Pe urmă clopotul tace şi rămîne asupra sfintei aşezări o pace care pare mai tihnită şi mai veche, căci e aşezată pe vieţi trecătoare şi pe rînduri de morminte.

— Apoi eu, de-acuma, părinte Nicodim, oi fi călător.

— De ce te grăbeşti, staroste Nechifor?

— Mă grăbesc, ca să ajung acasă. Cine ştie ce-oi găsi în gospodărie! Căci eu de alaltăieri lipsesc.

— Vra să zică, nu vii de la Vînători?

— Nu. Eu vin, părinte Nicodime, de unde-a dus surdu roata şi mutu iapa. Mare poznă!

— Da' ce se-ntîmplă?

— S-a întîmplat, părinte, că mi-a venit vremea să mai scot o măsea. Şi ţiganul nostru de la Vînători, care mi-a mai scos una acum cinci-şase ani, nu se mai află între cei vii. A pus fruntea la pămînt şi s-a prăpădit, iar sufletul i s-a duce în raiul ţiganilor. Era vrednic meşter; avea cleşte potrivit şi mînă uşoară. Cînd a venit vremea să mă doară asta de-acuma, atuncea am văzut eu cîtu-s de singur; parc-aş fi rămas a doua oară fără tată şi fără mamă. Ce fac eu? Fecioru-său Matahală are cleştele: dar de priceput nu se pricepe. Să te ferească Dumnezeu de durere de măsea, într-alt chip nu te-oi binecuvînta, părinte Nicodime. Ştii cum îi? Îţi vine să te zvîrcoleşti, să te pui la pămînt şi să păleşti cu călcîiele în torţile cerului. Şi alta nu este de făcut, ca să ţi se mai domolească durerea, decît ca să bei vinars. Dar după ce te dezbeţi, iar te-apucă. Ş-am mai