găsit o babă în Lunca, peste apa Nemţişorului, care m-a învăţat să ţin capul, cu gura căscată, în abur de măselariţă, fiind învălit de jur-împrejur cu pocladă deasupra oalei. Am făcut şi asta; s-a părut c-ar fi căzut în oala cu fiertură de măselariţă un vierme cît un vîrf de ac; dar nici asta nu mi-a folosit nimica; ş-atuncea c-o mînă purtam calul de dîrlogi şi cu una mă ţineam de falcă; umblam prin iarmaroc la tîrg şi întrebam de oameni. Ce să fac, unde să mă duc? Tocmai la Baia am găsit alt cleşte, care să fie în stăpînirea unui meşter. Bun meşter! Mi-a dezbătut-o, mi-a dat-o afară şi gata. Acu trăiesc altă viaţă şi lumea mi se pare mai bună. Cînd te-a durea măseaua, numai acolo la Baia să te duci, la dascălul Precup Mor-tîntei. E un slăbănog şi-un spîn de nu dai două parale pe dînsul; să-l sufli şi să-l prăvăli jos; dar iaca-i bun meşter de măsele.

— Atuncea du-te cu sănătate, staroste, şi mă rog să-mi dai vestire de la Timiş.

După ce-a plecat starostele Nechifor, s-a auzit bătînd iar clopotul de vecernie.

Părintele Nicodim şi-a adus aminte că-i într-o sîmbătă şi s-a pregătit să se ducă la slujbă mare. Şi-a pus rantie nouă şi camilafcă, şi-a împletit între degete metaniile şi s-a dus pe gînduri, cătră zidurile sure ale cetăţuiei. A intrat pe sub turnul clopotniţii, fără să audă ţîrîitul de sară al lostunilor, care-şi învăţau puii la zbor; a intrat la sfînta Înălţare şi, cufundat în gînduri, s-a aşezat în laturea stîngă aproape de analoghion şi de cîntăreţi, cu auzul oarecum închis, dar cu vederea deschisă spre acea întru totul vestită şi lăudată icoană a Maicii Domnului, care a fost zugrăvită de Luca Evanghelistul.

Iaca, august e în toi, se gîndea cuvioşia sa, şi de-acu vara-i călătoare — ca şi starostele Nechifor, care a venit, a stat o ţîră şi s-a dus.

Nu s-ar putea spune că monahii, care-şi aleg ca rînduială a vieţii singurătatea, pot pune oprelişte desăvîrşită simţirii lor, legăturilor şi amintirilor. Unii aşa au făcut, pustiindu-se cu desăvîrşire în Tevaida: aceia şi-au agonisit fără scădere bucuria cea fără de amurg. Însă mulţi rămîn slabi; şi cînd ajung pînă la ei veşti din lumea părăsită, li se moaie inima cătră voie-bună ori mîhnire.

De cînd n-a văzut cuvioşia sa pe cei de la Timiş?

De mult nu i-a văzut. Tocmai de la începutul lui martie, de la cîrneleagă. Atuncea a fost poftit cu mare stăruinţă de muţa, ca să binecuvînteze ospăţul de lăsat de sec. A venit şi l-a luat Ionuţ. De-atuncea n-a mai fost la Timiş şi n-a mai văzut pe nimeni, fărădecît tot pe Ionuţ, la Sîmpetru.

Are acest frate iubit al Jderilor un dar să-i stîrnească pe toţi din cînd în cînd. Aşa atuncea, la Sînpetru, a venit cu repejune să se mărturisească, să ceară sfat şi sprijin; şi n-a fost chip să nu-l urmeze în toate rugăminţile lui. Mai cu samă, cînd se roagă, ştie cum să se uite cu ochii lui de coloarea castanei. Acuma spune mai bine ce are de spus, căci a ajuns bărbat în putere; dar cu ochii se uită cum se uita şi altădată, cînd era cu fruntea numai pînă la cingătoarea fraţilor celor mari.

A fost, se vede, trimes acuma într-o slujbă ascunsă. După zvonurile ce i-au venit de la Timiş prin starostele Căliman, bătrînii stau subt îngrijorare ca subt un nour; nu ştiu nimica; n-au auzit nimica: n-au primit nici o veste; Ionuţ n-a dat nici într-un chip semn.

Dacă s-ar fi întîmplat ceva, Doamne fereşte, atuncea s-ar fi aflat. Căci nu-i veste rea care să nu străbată ca săgeata, şi nu-i moarte care să poată rămînea ascunsă în întuneric. La timp, Ionuţ va da de ştire, şi atunci toate inimile se vor linişti.

Bine ar fi, se gîndeşte părintele Nicodim, să se ducă s-o vadă pe muţa. I-a vedea şi pe ceilalţi, şi-i va potoli, împuternicindu-i cu duhul răbdării. Trebuie să îndemne şi pe femei, atît pe cele bătrîne cît şi pe cele tinere, să se lese de năravul vedeniilor.

Cînd a ieşit de la sfînta slujbă, avea luată şi hotărîrea de a se duce pe cîteva zile în lumea părinţilor şi fraţilor săi după trup. Deci s-a abătut şi pe la stareţul său sfinţitul Silvan egumenul, ca să ia binecuvîntare.

A doua zi dimineaţa a lăsat pe fratele Gherasim să se usuce şi să se întunece şi mai tare în chilia de la Neamţu, iar cuvioşia sa a pornit iarăşi călare, ca să iasă în lume. Nu i se întîmpla asta întîia oară şi ştia că are să i se mai întîmple şi altă dată. După cum spune sfîntul apostol Pavel nu ştiu unde, — credinţa fiecăruia după puterea sa. Cuvioşia sa Nicodim s-ar fi pustiit întru totul lui tot la Tevaida, sub soarele eghiptean, dacă Dumnezeu i-ar fi alcătuit într-aşa chip firea, încît să nu poată trăi altfel decît în acea singurătate a singurătăţilor, în cuptorul lumii. Dar Domnul Dumnezeu a binevoit a pune în făptura părintelui Nicodim o tărie mai mică decît stînca de la muntele Sinai; a pus o tărie ca a munţilor noştri care se macină de puhoaie; şi în cuvioşia sa urmează a suna şuietul pădurii şi zvonul apei de munte; şi toate păcatele legate de slăbăciunea pămînteanului cuvioşia sa încă nu le-a putut scutura; şi Dumnezeu se milostiveşte totuşi asupra sa şi-l va ierta, căci părintele Nicodim slujeşte cu inimă de samarinean şi cu osîrdie pentru credinţa cea adevărată.

Cînd a ajuns cuvioşia sa la curtea comisului celui bătrîn la Timiş, inima i s-a veselit îndată ce-a văzut pe gard cîntînd un cucoş porumbac şi vestindu-i sosirea. Argatul care i-a deschis poarta a dat din cap că jupîn Manole nu-i acasă. E sus, la grajdurile domneşti. Da-i acasă comisoaia.

Ieromonahul Nicodim a găsit în pridvor pe jupîneasa Ilisafta şi, lîngă jupîneasa Ilisafta, pe Candachia. Şi, între jupîneasa Ilisafta şi jupîneasa Candachia, pe nana Chira, cămărăşiţa.

— Vă poftesc bună dimineaţa şi bine v-am găsit! s-a închinat cuviincios monahul; şi îndată a descălecat, lepădînd frîul.

— Bine ai venit şi