mare bucurie ne faci, cuvioşia ta... a vorbit jupîneasa Ilisafta, tresărind de la locul său, de lîngă stîlpul ştiut, şi venindu-i întru întîmpinare.

Tustrele femeile i-au sărutat pe rînd cuvioşiei sale mîna. Iar monahul s-a închinat cu osebire cătră maica sa, punîndu-şi cu ochii închişi barba pe tîmpla ei sură.

Pe măsuţa din pridvor, călugărul cunoscu dintr-o privire îndeletnicirea pe care o avuseseră cele trei femei înainte de sosirea lui. Nana Chira se grăbi să arunce asupra măsuţei o pînză subţire de borangic. Se afla acolo începută o lucrare pe care părintele Nicodim o lega cu amintiri din pruncia lui, cînd pe aceeaşi măsuţă veche degetele jupînesei Ilisafta frămîntau cu răbdare ceară, închipuind păpuşi cu ochi de semincioare de mac. Tot nelipsită de lîngă ea era ş-atunci nana Chira. Iar acele păpuşi cu ochişori de mac închipuiau pe jupîn Manole, pribeag în locuri depărtate, cine ştie unde în Ţara-de-Jos. Femeile vechi, cum e nana Chira, ştiu să rostească în asemenea împrejurări descîntece şi chemări, trimeţînd menire dulce ori amară asupra celui de departe — necredincios ori iubit.

În ochii călugărului s-a înegurat o nemulţămire pentru acel eres străin de rînduiala credinţei adevărate. Acel eres stăruieşte tăinuit în lume, de la slujitorii capiştilor idoleşti. Totuşi în sufletul părintelui Nicodim a rămas sufletul acelui copil pe care l-a chemat cîndva Nicoară.

— Foarte sînt grăbit, zice cuvioşia sa, ca să aflu pe vel-comis.

— Ai să-i dai vreo veste cuvioşia ta?... se miră jupîneasa Ilisafta.

— Îmi face trebuinţă ca să vorbesc cu domnia sa unele şi altele.

— Atuncea îl găseşti sus; se duce aşa, ca să i se mai potolească harţagul. Iaca, a trecut atîta vreme şi nu s-a aflat nimica de Ionuţ. Dacă crezi cuvioşia ta că am linişte şi somn şi-mi pot vedea de treabă, atuncea te afli în mare greşală, căci nu mă lasă comisul Manole. Stă asupra mea ca un nour: tot fulgeră şi tună.

— N-aş crede una ca asta, muţa... a şoptit cu glas blînd monahul.

— Ba să crezi, dragu mamei, şi du-te şi-l sfătuieşte şi adă-l aicea ca să spuie ce are de spus şi să audă şi de la mine, şi de la alţii vorbe cum că feciorul nostru se află subt acoperămîntul Maicii Domnului, acolo unde se află.

— Mă duc şi mă întorc cu el, se închină monahul, doritor să se depărteze cît mai grabnic de lucrarea tăinuită a femeilor.

Cum a încălecat şi a ieşit pe poartă părintele Nicodim, cele trei femei numaidecît s-au strîns iar cap lîngă cap; nana Chira a dezvălit uşor măsuţa, înlăturînd borangicul, şi a văzut iar lumina soarelui de dimineaţă, în pridvor la Timiş, păpuşa lui Ionuţ. Mititel şi nelămurit, ţeapăn de nesimţire şi culcat pe-o coastă, acel Ionuţ părea ochilor care-l priveau numai micşorat în depărtare şi-n timp. Era el însuşi adus de faţă, pe măsuţa veche, ca s-audă zvonul păserilor şi descîntecul babei Chira, cămărăşiţa.

S-a făcut ca o tăcere în sufletele celor trei muieri de vîrste felurite şi lumina soarelui a părut a se împuţina. Cea mai ageră ca s-asculte vorbele ce aveau să se rostească era jupîneasa Candachia. Îi rămăseseră neclintite inelele cerceilor din urechiuşi şi rumeneala din obraji îi pierise sub suliman.

— Dragele nanei, dragele nanei... a suspinat Chira fără a mai ţine samă de trecătoarele deosebiri omeneşti. Căci toţi stăm sub puterile cele necunoscute. Cînd n-om mai fi, au să rămîie zidirile lui Dumnezeu ca şi atuncea cînd nu eram. Dragele nanei, dragele nanei... cînta ea cu ochii închişi, apăsîndu-şi palmele asupra tîmplelor. S-ar fi arătat în vis că pe Ionuţ l-ar fi ademenit şi cuprins duşmancele puterilor bărbăteşti. Şi-l deşartă de viaţă dacă noi n-om descînta şi nu le-om alunga.

Nana Chira îşi coborî palmele asupra păpuşii, ocrotind-o; scuipă în patru laturi, şoptind cu grăbire:

Voi, ielelor, măiestrelor,

Duşmanele oamenilor,

Stăpînele vîntului,

Doamnele pămîntului,

Care prin văzduh zburaţi,

Pe iarbă lunecaţi

Şi pe valuri călcaţi

Duceţi-vă în locuri depărtate,

În baltă şi pustietate.

 

Unde popă nu toacă,

Unde fată nu joacă;

Duceţi-vă în borta vîntului,

Păliţi-vă de coada pămîntului,

Ieşiţi din trup, mînă, picior,

Pieriţi în pripor,

Lăsaţi lui Onu sănătate, —

Că sabie de foc vă bate!

 

După ce a rostit în şopot aceste cuvinte, nana Chira a suflat iarăşi asupra păpuşii. Li s-a părut jupîneselor că închipuirea de ceară s-a mişcat. Ce-i cînd se mişcă? Cînd se mişcă e semn bun, precum se va vedea.

— Maica Domnului să-l păzească şi să-l miluiască... îngînă jupîneasa Ilisafta. Şi, după rînduială, vei descînta pînă în trei ori în trei marţi. Căci după cîte a căutat şi a înţeles în gromovnicul lui dascălu Pamfil, Ionuţ ar fi fost făcut într-o zi de marţi.

Nana Chira se împotriveşte. Ei nu-i place cartea aceea a dascălului Pamfil. De cînd ies cărţi scrise, se împrăştie în lume numai nişte înşelări. Rînduiala bună e alta: că o femeie care ştie de la altă femeie ori un om care ştie de la alt om să nu lese ce ştie — descîntec ori vrajă — decît numai unei singure fiinţi pe lumea asta; dacă-ai spus la doi, gata, ţi s-a prihănit suflet, ţi s-a prihănit putere. Deasemenea cine primeşte învăţătura într-adaos, de-al doilea, nu-i foloseşte nimic. Cine ştie descîntec ori vrajă, ca şi apa neîncepută, trebuie să se păstreze curat şi luminat, altfel din necurat nu poate ieşi nimica bun. Cine poate şti în ce zi va fi venit pe lume Ionuţ? Căci maica lui, sărmana, a păcătuit şi l-a zămislit în flori; şi cînd l-a dat lumii cu durere, n-a ştiut nimeni, fărădecît Cel care ştie şi vede toate. Acuma să vie dascălul Pamfil să scurme şi să găsească asta în cartea lui, de mirare este. Unii s-ar mira numai, dar nana Chira chiar nu poate crede.

— Nu păcătui, nană Chiră, îi zice cu blîndeţă comisoaia, văd că iar îţi strîmbi gura şi cîrneşti din nas, cînd vorbesc eu că s-ar fi aflat în gromovnicul dascălului ziua de marţi pentru naşterea lui Ionuţ. Apoi nu ştii tu, nană Chiră, cum îi rînduiala gromovnicului? Se arată acolo planetele şi zodiile fiecărui om de pe lumea asta. Dacă ai