vorbi aproape de trupurile cu vestminte tulburătoare, şi vor simţi căldura cuvintelor mele,| şi jar din făptura mea le va biciui carnea. Mă vor chema atunci şi mă vor! iubi. Eu n-am nici ochi frumoşi, nici buze roşii şi nu le voi putea dărui, j Dar trupul meu va fi stâncă, şi mădularele mele vor scrâşni, viril, şi muşchii se vor încorda, şi vor răsufla ca o împletitură de şerpi sugru-j maţi. Voi răspândi în juru-mi efluvii ce topesc îndoielile. Gesturile melej vor trăda pofta necurmată, şi mângâierile se vor îndeplini rafinat şi bru-l tal, ca un sex ce se desfată şi stăpâneşte.

  Voi vorbi. Şi ce trup mi se va împotrivi? Ce pumni vor păstra încă vestmintele pe sâni, când degetele mele se vor înfige, cucerind, în car4 ne? Ce pulpe se vor strânge? Ce ochi mă vor privi, curajoşi? Buzele vcm muşca, braţele vor despica trupul în mişcări, piept oţelit va copleşi sânii albi. Trupu-mi va fi stropit de sânge. Şi izbânda mea va părăsi alături, istovite, tovarăşe cu uimire în ochi.

  Desfătarea mea va fi desfătarea masculului întărâtat. Nu chip frumos şi haine colorate. Ci sex pur, ritm vivace, privire dârză, spumoasă revărsare de vreri. Virilitate dezrobită de povara lubrică. Virilitate strălucind cu străluciri stelare.

  …Când mă furişez încruntat pe străzi, gândurile acestea mă mângâie. Furia se potoleşte. Vedenii mă ispitesc să zâmbesc. Vedenia biruinţei mele asupra celorlalţi…

  Îmi pregătesc răzbunarea împotriva trupurilor care acum mă dispreţuiesc, dezgustate, cu perverse şi drăceşti rafinamente. Peste mulţi ani, mă vor căuta. Şi le dezgolesc de pe acum, şi le cântăresc farmecele, şi le stăpânesc. Zâmbete în suflet.

  Apoi, rămân iarăşi singur pe stradă. Şi păşesc tot mai hotărât, şi îmi aplec tot mai mult ochii în caldarâm. Să nu mă vadă nimeni, să nu mă bănuiască nimeni. Păşesc în umbra castanilor. Vedeniile mă întovărăşesc. Le păstrez în mine, ca să mă întărâte. La răstimpuri, mă închipui ajuns pe culmi şi mă odihnesc, cu gândul. Binecuvântată moleşeală mi se strecoară, atunci, în carne.

  Dar mă trezesc repede. N-am ajuns. Urc încă, prin desiş, tulburat de vedenii. Obrajii uscaţi se întunecă. Ochii sclipesc, la adăpost de lumini. Pumnii se strâng, nevăzuţi. Sângele se umflă în grumaji.

  Şi atunci, nu mai aştept sâmbăta.

  /. PAPINI, EU ŞI LUMEA.

  Am citit astăzi Omul sfârşit al lui Giovanni Papini. De-acum, sunt şi eu sfârşit. Romanul meu nu se va mai închega niciodată în pagini şi capitole. Iar eu trebuie să mă schimb. Trebuie, ca să nu mi se spună că am imitat pe Giovanni Papini.

  L-am urât şi l-am iubit o după-amiază întreagă. L-am urât, pentru că el cuvântase lumii ceea ce voiam să cuvânt eu. Şi l-am iubit, pentru că mi-a scris viaţa. Copilărie înveninată de furie ascunsă, de invidie pe cei cu chip frumos, de ură pe cei bogaţi şi puternici, şi fericiţi. Adolescenţă chinuită de miopie şi de obsesii cerebrale, roasă de nebuneşti ambiţii, biciuită de neputinţă, consumată în plâns, pe care nu l-a auzit nimeni şi nu l-a bănuit nimeni, şi nu l-a mângâiat nimeni.

  Eu am vieţuit viaţa lui Papini. Şi am lăcrămat, şi mi-am lovit trupul, Şi am strigat în singurătate, şi m-am bucurat de sălbatică bucurie citind.

  Omul sfârşit. Acela eram eu. Dar nu eram sfârşit. Nu puteam fi sfârşit. Dacă Papini şi-a secătuit comorile ce-i licăreau ascunse în suflet -comori ce licăresc şi în sufletul meu —, aceasta nu mă înspăimântă. Am să-mi făuresc un suflet nou şi am să-mi poruncesc drumuri noi. Nu vreau să mai fiu eu însumi. Nu vreau să fiu Giovanni Papini. Astăzi, înainte de apusul soarelui, am murit. De acum, altă lumină îmi va lumina chipul meu schilod. Alte priviri se vor scurge prin ochii mei tulburi şi altă viaţă va izbucni în adâncurile sufletului meu.

  Nu vreau să fiu Giovanni Papini. Nu vreau să fiu altul. Nu vreau să port pe umerii mei durerile altor umeri. Nu vreau să sufăr suferinţe străine. Şi nu vreau să-mi îndrept paşii pe drumuri bătute de altul.

  Papini e urât, e spaimă, e miop. Eu voi fi frumos, voi vrăji femei, voi avea pătrunzători şi limpezi ochi. Am să-mi pălmuiesc obrajii uscaţi până ce voi simţi dureros sângele împungându-şi pielea. Am să-mi sfărm lentilele şi am să-mi lărgesc ochii mari, mari, mari. Ochi limpezi. Ochi negri, dacă ai lui Papini sunt verzi. Şi ochi verzi, dacă ai lui sunt, negri.

  Aceasta va fi ţinta vieţii mele: să mă deosebesc de Papini. Să nu semăn cu el; să nu fiu el.

  Duşmanul meu de moarte e Papini. El mi-a furat comoara sufletului meu. El a veştejit, a consumat, a călcat în picioare, a siluit, a prostituat I valorile pe care eram menit să le risipesc în lume. El şi-a sfârtecat şi şi-a vădit putreziciunile sufletului. Şi prin aceasta s-a înălţat, a ajuns mare, j a ajuns sus, acolo unde Eu trebuia să ajung. Tot ce puteam face, tot ce puteant crea, a creat Papini. Dumnezeul meu a revărsat asupră-mi jăratecul şi gheaţa glumei perverse. Am fost, în pumnul Demiurgului, o j zdreanţă. Am fost masca cu chip de lut, zvârlită în lume douăzeci de ani după original. Am fost creat ca să mă târăsc ca un vierme pe urmele stăpânului meu: Papini. Am fost creat ca să-mi plâng viaţa, sfărâmată, la ] picioarele stăpânului meu: Papini.

  Cei mulţi şi cei proşti, imbecilii şi infirmii creierului, nătângii cu ] ochi frumoşi şi cu frunţile înguste, făpturile ce compromit sexul, toţi ] acei tineri vrednici de a primi în faţă pumnul meu şi al celor aleşi, nu i vor înţelege niciodată durerea tragică a vieţii mele. Şi mă vor învinui că ara maimuţărit pe Papini. Că eu, cu voinţa mea, am săvârşit acele fapte care mă apropie de Papini. Că nu sunt decât un epigon, o umbră, o răsfrângere balcanică şi îndobitocită a florentinului.

  Dar aceasta nu se va întâmpla. îmi bat joc de voinţa laşă a Creato-I rului.