În curând, voi fi altul. Voi arăta celorlalţi că fluviul sufletului meu se poate revărsa şi în altă matcă. Voi rodi pretutindeni roade noi. Voa lumina alte întunericuri şi voi urca, sângerat, alte trepte. Ce-mi pasă de ochii pe care i-am istovit citind cărţi şi înnegrind caietul, şi alcătuind indici, care de-acum nu-mi vor folosi la nimic? Ce-mi pasă de anii pe care i-am pierdut ca să mă pregătesc pentru fapte pe care niciodată nu le voi îndeplini? Ce-mi pasă de năzuinţele mele, de bucuriile mele, de durerile, de răzbunările mele? S-au coborât, acum, o dată cu soarele. S-au coborât, departe de sufletul meu. Au căzut în ape întunecate, şi eu le privesc de sus, şi zâmbesc.

  De acum va începe adevărata viaţă. Şi adevărata luptă. Luptă împotriva lui Papini, a Lumii şi a Demiurgului. Şi luptă împotriva mea: cea mai crâncenă luptă…

  Papini mi-a fost cel mai neîndurat duşman şi cel mai darnic prieten. M-am chinuit şi m-am desfătat citindu-l. M-am aflat pe mine însumi. Lumină neaşteptată s-a coborât în adâncurile sufletului meu. Viaţa mi-a stors alte preţuri. Preţuri pe care eu le întrezăream, dar asupra cărora nu cutezam să-mi înalţ braţul. Papini m-a ajutat să fiu eu însumi. Papini m-a învăţat să păşesc cu paşi grei în faţa Lumii şi să strig: iată, acesta sunt Eu. De acum nu mai îmi e teamă de ceilalţi. Orice îndoială ce-mi mustea în suflet s-a risipit. Voi ţine întotdeauna fruntea răsturnată şi îmi voi scuipa râsul şi veninul deasupra mulţimilor.

  Ceea ce fremăta până acum sfios în mine se frământă uriaş şi asurzitor. Puteri neaşteptate mă covârşesc. Simt în mine pulsând atât de sălbatic viaţa, încât mă înspăimânt privindu-mi semenii. îmi par toţi neputincioşi, meschini, searbezi. în chipul fiecărui trecător nu întâlnesc oglindită decât o comică miniatură a făpturii mele.

  EU! De-abia acum înţeleg toată preţuirea, tot aurul, toate darurile cereşti care se ascund în trupul cuvântului de farmec şi de groază.

  EU! De-abia acum îmi înţeleg dorinţele şi strădania necurmată, şi durerea mea. Papini mi-a arătat geana cu roşietice sticliri şi m-a împins pe drumul cel mai nevoios. Dar nu mi-e teamă. Am muşchi grei şi oase tari, şi sânge mult, fierbinte, roşu, şi în sufletul meu nu se mai pot strecura de acum lăturile adolescenţei. Nu mai mă vor înspăimânta de acum asfinţiturile de toamnă, nici năluciri stupide. Trapul meu va fi veşnic încordat, gata să se zvârle mai sus, tot mai sus. Şi voi păstra în suflet necontenit aceeaşi turgescenţă masculină, şi spenna gândurilor mele va rodi brazde nesfârşite. Căci am de unde risipi belşugul. Nu mi-e teamă că voi seca într-o dimineaţă şi voi cerşi de la alţii. înlăuntrul sufletului meu, şuvoaie fără număr spumegă, aşteptând poruncă să se reverse în lume. în curând va sosi ziua cu răsărit de sânge. Aş vrea să Ştiu arunci cine îndrăzneşte să mă înfrunte. Cine cutează să se apropie, netemător de jarul ochilor şi gândurilor mele. Aş vrea atunci să ştiu ce melc din mulţime încearcă să-şi târască făptura-i lipicioasă către şoldurile mele. Aş vrea să-mi văd tovarăşii şi duşmanii, şi să privesc în ochi miile de zdrenţe care aleargă acum pe străzi. Aş vrea să-i văd cum I mură şi cum îşi coboară trupurile în ţărână, copleşiţi. Şi cum se frământ cu măruntaiele arse de veninul invidiei şi al neputinţei ciunge…

  Nu mi-e teamă de nimeni. Sunt gata să dovedesc oricui aurul şi bijv teriile mele. Chiar lui Giovanni Papini. Şi aş vrea să aud că mă învinu ieste cineva de plagiat. Şi că romanul meu e copiat după Un om sfârşit. Aş vrea să cunosc pe acela care se va îndoi de carnea şi de duhul meu Mă va afla, adolescent miop, sub teascul cărţilor mele din mansardă. Să vină, pizmaş şi certăreţ. îl voi întâmpina, îl voi lăsa să-mi pipăie înche ieturile gândurilor, să-mi răvăşească sertarele, să stingă răni vechi. Poate, la urmă, pe înserat, cineva dintre noi doi va zâmbi…

  /. UN AN.

  A trecut un an.

  A trecut un an, şi eu n-am scris nimic în caietul acesta. De ce să scriu? Romanul adolescentului miop mi se pare inutil. Am râs de multe ori cu Dinu amintindu-mi de el şi de planurile mele. Gloria de romancier precoce nu mai mă ispiteşte:

  A trecut un an. Şi n-a murit niciunul dintre noi, dar parcă am murit mulţi. Am recitit tot ce am scris;până aici. Ce departe mi se par unele lucruri şi ce străine altele… Am trăit cu toţii, aproape zi de zi, împreună. Iar recitind viaţa mea de acum doi ani şi de anul trecut, înţeleg cât de mult ne-am schimbat noi şi cât de mult sufletele noastre.

  M-am răcit cu totul de Robert. încet, încet, aproape fără să iau seama. El mă crede pedant, eu îl cred naiv. El mă plictiseşte, eu îl enervez. Mă vizitează tot mai rar. Şi când vine la mine, nu avem ce să m spunem. Mă întreabă, aşa, pentru că nu ştie cum să înceapă:

  — Ce mai citeşti?

  Şi eu îi arăt cartea pe care o am în faţă. Şi amândoi ne privim ci neîncredere. El spune prietenilor că m-am îndobitocit cu erudiţia. Şi eu îl vorbesc de rău şi îi ponegresc numele.

  Nu mai suntem nici colegi. El a dat clasa a VUI-a în particular, Furtuneanu şi Bricterian, şi a căzut. Ceilalţi au trecut şi acum sunt facultate. Dar Robert n-a mai voit să se înscrie iarăşi la liceu. S-a înscri la conservator, cu Bricterian, şi poartă vestminte stranii, menite să ai gă atenţia.

  …Un an. Şi mă simt atât de încurcat în faţa caietului acesta. Ce scriu? Ce a fost esenţial pentru mine în timp de un an? Au trecut fapte după fapte, şi m-au mişcat, şi apoi le-am uitat. Am citit mereu şi am scris. Şi am rămas tot mai singur. Ceilalţi s-au oprit în locuri