pe care cUgetul meu nu are să le cerceteze. M-au lăsat să păşesc înainte, singur. Unii mă privesc cu neîncredere. Şi eu m-am închis tot mai mult în mine. Şi n-am găsit nici un suflet prieten, prieten cu adevărat.

  Dar aceasta nu trebuie să mă îndurereze. Eu am să rămân mereu tot mai singur. Nu e bine aşa? Şi nu am vrut chiar eu aceasta?

  Mă gândesc, însă, la primăvara care a trecut fără să mă rănească. Primăvara pe care am petrecut-o, toată, la bibliotecă. După-amiezi dulci şi înserări liniştite, ou cerul însângerat, care se coborau în bibliotecă, întristând. Şi eram acolo singur sau cu Marcu, şi vedeam perechi, şi vedeam studente, şi eu mă gândeam la facultate, şi mă gândeam la limba greacă pe care va trebui s-o învăţ şi care îmi va istovi ochii şi anii cei mai frumoşi…

  Şi erau atâtea gânduri, şi simţeam atât în suflet, şi nu aveam cui să le destăinuiesc. Atunci poate sufeream mult, dar eu îmi spuneam că nu sutar, ci că aceasia e fericirea: singurătatea.

  Şi aşa s-a scurs primăvara, în faţa aceluiaşi volum enorm, legat în piele verde şi pu care nu-l mai cerea nimeni. Şi a venit vara şi după-amiezile erau tot mai calde şi mai lungi, şi studentele îmbrăcau rochii subţiri şi albe, şi ele erau drăgălaşe şi zâmbeau, iar eu eram urât şi citeam aceeaşi carte fără să-mi ridic ochii. De ce să-i ridic? Iar lângă mine, Marcu. Şi amândoi zâmbeam când trecea pe lângă noi vreo fată frumoasă şi, pe drum, comentam.

  Şi iată acum că se sfârşeşte altă primăvară, şi eu tot în bibliotecă aştept serile, şi tot singur mă întorc spre casă. Şi mereu îmi spun că sunt fericit. Dar parcă eu nu ştiu că aceasta nu e fericirea…?

  M-am schimbat, acum, mult. Am înţeles că trebuie să duc o viaţă dublă. De aceea, altul sunt faţă de prieteni şi altul faţă de mine însumi. Am încercat de multe ori să aflu cine sunt. Dar n-am izbutit, şi în ziua aceea am fost cumplit de trist. Dimineaţa, însă, am avut perfecta conştiinţă de mine însumi. Ceea ce m-a mângâiat.

  Dinu s-a făcut mai frumos.

  Poate scriu acestea, numai pentru că trebuie să scriu în caiet cât mai mult, după un an. Dar cum aş putea şti eu ce s-a petrecut într-un an? Fiecare dimineaţă mi-o petreceam aşteptând orele de bibliotecă. Iar în bibliotecă nu mai eram eu. Era cineva care citea. Citind, pierdeam conştiinţa oricărui lucru împrejmuitor. De aceea, ceasurile de bibliotecă îmi sunt ceasuri străine, pe care nu le pot distinge în timp. E foarte greu să limpezesc aici nuanţele pe care le-am aflat cu privire la eul din bibliotecă şi eul din restul zilei. Timpul nu poate fi perceput decât de acesta din urmă. Amintiri, deci, nu găsesc decât în el. Dar e atât de sărăcăcios…

  Cea mai mare parte din timp petrecând-o citind, eu nu am astăzi aproape nici o amintire dintr-un an întreg. Nu ştiu cum a trecut iarna, nu ştiu cunj a venit primăvara. Păstrez vii câteva zile din vacanţa Paştilor şi câteva săptămâni din vacanţa mare. încolo, nimic.

  În fiecare noapte adormeam cu gândul la cartea pe care o lăsasem pe masă. în fiecare dimineaţă mă deşteptam necăjit că pierdusem atâta vreme şi cartea rămăsese necitită. Şi mereu mă gândeam la viitor, şi mereu doream alte cărţi, şi tot ceea ce făceam, făceam pentru viitor. Iar zilele treceau una după alta, cenuşii, monotone, iluminate de aceeaşi dorinţă.

  Când am văzut eu cea dintâi floare? Şi când am zâmbit eu, urmărind cu ochii un fluture alb? Când m-am întristat, copleşit de apusuri reci şi roşietice, care se preling pe ziduri, însângerând bulevardele…?

  Petrişor e acum la facultate şi mă întâlneşte câteodată, şi îmi povesteşte. Iar eu îl ascult cu bucurie şi mă gândesc apoi că în curând voi fi şi eu student şi voi duce viaţă de student.

  Dar ştiu că nu va fi aşa.

  După un an, aproape toţi prietenii mei au iubit. N-a scăpat nimeni. Numai eu. Eu mă bucur de aceasta şi îmi spun că e dovadă de virilitate. Dar parcă eu nu ştiu că atunci mă mint şi că îmi muşc buzele ca să nu plâng? Şi nu ştiu că zâmbesc întotdeauna silit şi batjocoresc pe cei îndrăgostiţi, dar că şi eu aş vrea să încerc iubirea, pentru că în inima mea clocoteşte iubirea şi se revarsă?

  Dar astăzi sunt trist. Aceasta e pricina pentru.care am scris atâtea pagini inutile. Am închis cartea ca să-mi citesc „romanul” şi acum îmi pierd timpul să-l continuu îndurerat ca un adolescent. Adevărul e că astăzi sunt trist şi, deci, imbecil. Iar mâine voi fi puternic, ca întotdeauna, şi voi lupta. Şi, după luptă, va veni izbânda. Şi toate tânguirile acestea în urma unui an care a trecut, dar care mi-a dăruit două sute de cărţi mai mult citite, sunt vrednice de eroii lui Ionel Teodoreanu.

  E drept, sunt şi eu câteodată obosit. Şi atunci sunt slab şi scriu aici pagini duioase, triste, dulci. Dar acestea sunt false. Dimineaţa, în zori, când mă deştept, dacă aş reciti, aş râde. Ceasurile triste sunt trecătoare. Le îndepărtez cu voinţă sau le îndepărtează viaţa din mine. Simt cloco* tind în vine, în piept, la tâmple, viaţa. O viaţă pe care niciunul dintre tovarăşii mei nu o simte. O viaţă care creşte şi se tulbură, şi spumegă, şi se înfierbântă, şi creşte, şi ameninţă, şi zguduie temeliile făpturii mele.î O viaţă pe care cu greu o acopăr şi o ascund. Dar pe care o simt când sunt singur şi care mă înfioară cu fiorul luptei şi izbândei. Cei care îmi' spun că voi ajunge om de ştiinţă se înşeală. Ei n-au văzut în erudiţia meă decât erudiţia. Dar eu înţeleg. Eu ştiu că, dedesubt, se ascunde altceva: poftaŞi eu mă cutremur de pofta mea şi mă cutremur la gândul revărsării sale în lume.

  De aceea, ceasurile