A trecut un an şi mi-au rămas prea puţine amintiri. Cu atât mai bine. Ce să fac cu amintirile? Amintirile sunt icoanele timpului pierdut. Eu nu mi-am pierdut timpul. Am muncit. Muncă continuă, statornică, răbdătoare, înflăcărată de sfântul entuziasm al cunoaşterii, străbătută de fiorul vieţii interioare. Muncă pe care o împlineam gemând, şuierând, strigân-du-mi izbânda sau durerea, sfărâmând dinţii, strângându-i, cu faţa încordată sau împietrită, cu ochii încleştaţi de ţintă. Noaptea adormeam regretând ceasurile pe care trebuia să le petrec nemişcat, oftând în somn, răsuflând sforăitor. Sau adormeam frânt de oboseală, cu pleoapele veştede şi grele, cu fruntea înfierbântată. Şi mă deşteptam în răcoarea zorilor, şi mă frângeam în căldura patului, şi trupul se împotrivea, şi se ridica. Mă îmbrăcam tremurând şi mă aşezam la masă. Iar faţa se usucă, şi ochii se învineţesc înfundându-se, iar pe frunte se adâncesc dungi.

  Toate acestea sunt izbânzi pe care eu le-am însemnat zi cu zi şi care acum s-au pierdut din minte. Dar trebuie să le rechem. Pentru că, altminteri, anul meu e gol şi sterp. Şi fiecare mă învinuieşte de monotonie şi îmi spune şoarec de bibliotecă. Dar ei nu cunosc patima mea, nici îndoielile, nici zbuciumul, nici lupta, nici biruinţa mea. Ori, acesta e anul meu. N-am cunoscut nici iubirea, nici prietenia, nici nostalgia crepusculelor campestre, nici melancolia toamnei, nici durerea strigătului cocorilor, nici visurile ce izvorăsc din privirea mării, nici bucuriile trupului. Sau – dacă le-am cunoscut – le-am uitat. Pentru că aşa am vrut eu. Eu am vrut să le uit. Iar anul meu e sterp de inutile efervescenţe sentimentale şi e gol de plicticoase şi neputincioase pierderi de timp. Dar e anul meu, e anul voinţei mele, pe care eu l-am dospit cu sângele meu şi l-am însufleţit cu viaţa mea, şi l-am călit cu gândurile mele. Roadele sunt ale mele şi numai ale mele. Iar în noaptea aceasta, luminându-mi-se minunea, eu sunt mândru de minunea mea. Şi mă slăvesc pe mine, şi îmi cânt lauda. Pentru că eu sunt singurul stăpân al trupului, şi eu sunt Dumnezeul sufletului meu. Unicul şi atotputernicul stăpân, Dumnezeu.

  IV. PRIETENII.

  Am fost atât de singur în ultimele luni, încât mă socoteam aproape fără prieteni. înţelegeam cum rosturile noastre ne rup şi ne leagă de alte vieţi. Poate mă îndurera gândul acesta, dar voiam să rămân singur. Paşii 1 mei mă înstrăinau de piieteni, şi paşii lor mă depărtau.

  Şi iată că astăzi ne-am întâlnit iarăşi, în mansardă, toţi cei din tim-t purile bune ale adolescenţei noastre. Am vorbit despre lucruri de-abia încheiate, şi care acum ni se par atât de vechi, atât de îmbătrânite şi de triste…

  Nu ne-am lăsat compleşiţi de amintiri; dar am simţit toţi nevoia de a vorbi de ele, de a ne mărturisi legaţi prin aceeaşi melancolie.

  Ne-am adunat, aici, ca să ne bucurăm de venirea lui Radu. A fugit din internatul liceului din Braşov, pentru că îşi ştia sigură repetenţia. E, al doilea an pe care îl pierde. îl întâlneam până acum în vacanţe, cu chipul lui de toboşar, miop, cu dinţi laţi şi buze mari, crăpate. învăţase expresii ungureşti şi glume germane. Noi râdeam ca să-i facem plăcere. Dar prietenul se dezrădăcinase. Bea ţuică dimineaţa, fuma cincizeci de ţigări pe zi, povestea anecdote stupide. Se îndobitocea din vacanţă în vacanţă. Acolo, la Braşov, fugind din dormitor după miezul nopţii, venind de la cârciumă la liceu, beat, murdar de sânge, îşi pierdea bunul-simţ,; sclipirile, uita să observe şi să remarce caustic. Se întovărăşise cu un -fecior de moşier, prost şi puternic, ce teroriza localurile de noapte şi-şi silea prietenii să golească sticle sub ameninţări. Ajunsese cinic şi vulgar. Nu putea adormi şi nu putea mânca fără ţuică.

  Acum, fugise. Ne povestea senin cum l-a întâmpinat tatăl, cu scene, cu ameninţări, cu rugăminţi. Radu a rămas neclintit: nu mai voia să înveţe la nici un liceu. A făgăduit că se va apuca de carte când îl va trage inima. Acum, nu poate să înveţe.

  — Pentru că mi-a murit mama…

  În mansardă s-a făcut, dintr-o dată, tăcere; grea, grea.

  Radu îşi fuma ţigara, puţin stânjenit. I-am surprins atunci priviri amare şi resemnate, mai dureroase decât o noapte de lacrimi. Nu se] aştepta nimeni la un asemenea răspuns. Ne-am văzut, doar, prietenul în; ziua înmormântării abia coborând din tren. Părea plictisit şi obosit. N-î trădat o lacrimă, un suspin. Fuma.

  — Eram sigur că moare… Noi ne arătam revoltaţi.

  — E cinic.

  Şi, deodată, o faţă nouă cu un suflet nou, răsărit din murmurare. Aş fi vrut să plângă, să plâng cu el, să-l mângâi. Prietenii toţi se trădau tulburaţi. Şi, deodată, gluma lui a rupt tăcerea, stingheră şi stranie. Am zâmbit, fora să-l privim. Eu mă gândeam cât de inutil e Jurnalul acesta, unde însemn tipurile surprinse fără continuitate, rău, fals, voit fals. Şi mă întristam aflând cât de puţin ne cunoaştem, păstrând fiecare taine niciodată dezvăluite. Se întâmplă ca un amurg sau un drum în noapte, sau o bucurie mare, primăvara, să lumineze dintr-o dată ascunzişurile sufletului pentru cei care ştiu să vadă. Strâng atunci braţul prietenului şi ascund taina în mine. Şi zâmbesc de câte ori înţeleg cât de străin pare prietenul meu celorlalţi şi cât de nebun în fapta lui…

  După glumele lui Radu, am început să ne ascultăm unul pe altul, plă-nuind. Mai aveam numai o lună până la examene. Ne-a înspăimântat mult noul bacalaureat: suntem cea dintâi serie. Cei care învăţau înainte, acum, se surmenează. Nimeni nu ştie ce se va petrece precis la bacalaureat. Profesorii şi-au pierdut calmul, băieţii sunt înspăimântaţi. în loc de comisia amabilă, aleasă din profesorii liceului, cu care am copilărit şi care ne cunosc, vom întâlni comisii severe, care ne vor cântări în trei minute, definindu-se suficienţi sau insuficienţi pentru Universitate.