— Să mă văd eu cu patalamaua la mână…

  Noi păstrăm, încă, atât curaj ca să râdem. Invidiem pe Furtuneanu şi Bricterian, care acum sunt studenţi, unul la Drept, altul ia Filosofie.

  — Eu fac cheful de bacalaureat, ş-apoi, la Drept, tăticule!… Vorbeşte Fănică. îi e teamă să se socotească fericit. Dacă se întâmplă să cadă? Noi îl asigurăm că predispoziţiile lui către emoţii îi pot fi fatale. Fănică apucă un colţ de masă şi-l ciocăneşte, îngrozit.

  — Nu mai cobiţi, că-i semn rău…!

  Robert vrea să ajungă actor pe scena Teatrului Naţional şi profesor universitar de literatură franceză. Nu scăpăm prilejul de a-l copleşi cu bârfeli.

  — Numai să nu încurci rolurile: să reciţi la Universitate ca un prim-amorez…

  Robert zâmbeşte superior. Ne spune că profesorii de la Conservator i-au prezis carieră fericită.

  În ceea ce priveşte Universitatea, voi ştiţi cine sunt…

  — Ştim, ştim! ne grăbirăm a mărturisi noi în cor.

  — Nu-mi va fi greu să ocup o catedră de limba şi literatura franceză…

  Ne-am amintit atunci, toţi, cum a început Robert să citească franţuzeşte, pe două cărţi primite în dar de la Dinu; cum împrumuta de la mine Pe Balzac, cum s-a îndrăgostit de critica lui Faguet, cum memoriza din.

  Musset, cum l-a „înţeles” pe Corneille după ce a citit o monografie asu-pră-i. Fiecare împrospăta un amănunt şters. Apărea din nou acel Robert cu pantaloni scurţi, din fotografia clasei a IV-a. Ne vedeam iar mici, descoperind cărţi, împrumutându-le, scriind cele dintâi Jurnale, încercând cele dintâi colaborări anonime la reviste. Prietenii şi-au amintit de pasiunile mele ştiinţifice, acum consumate. Am ţesut fiecare un mănunchi de fire: copilăria şi adolescenţa noastră sfârşite într-un liceu şi o mansardă.

  Eram atât de veseli vorbind. De ce mă simt acum deznădăjduit, copleşit de tristeţe, de o disperată tristeţe…?

  M-au întrebat cât am scris din roman. I-am minţit, spunând că lucrez la partea a doua. Dar parcă eu nu ştiu că nu voi scrie niciodată Romanul adolescentului miop, pentru că amintirile şi observaţiile mele nu pot ajunge niciodată un roman? Mi-au cerut să le povestesc capitole dintr-însul. Am povestit crâmpeie din ceea ce scrisesem în caiet. Le-am spus că însăşi această adunare neaşteptată şi completă – poate ultima din cariera noastră de şcolari – va fi reprodusă într-un capitol.

  Atunci am vorbit, fără să mă întrerupă cu exclamaţii şi comentarii. Eram mişcat, fără să înţeleg pricina. Le-am spus, încercând să zâmbesc, că de acum vom lua fiecare alt drum, şi prietenia noastră – veche de opt ani – se va răci firesc. Vom întâlni fiecare prieteni noi şi, poate, prietene. Cine ştie dacă în această zi nu se încheie, pentru totdeauna, o etapă di viaţa noastră?

  Chef de bacalaureat, aşa cum proiectasem de atâţia ani, nu vo: putea face. Nu vor promova decât prea puţini în sesiunea de vară. Mulţi suntem siguri de corigentă. Vom da bacalaureatul în toamnă. Şi atunci, cine ştie câţi vom trece? Dar ne vom aduna peste cinci ani.

  — Eu cred că vom fi mult mai trişti decât socotim acum…

  Am încheiat, blând, şi ochii priveau un raft cu cărţi. De ce m-au stăpânit, atunci, păreri de moarte?

  Nu găseam nici hotărârea de a mă mustra pentru melancolia exaltată în discurs. Bricterian, cu Radu, cu Furtuneanu au rămas trişti, pe pat.

  Mângâiau cu privirile odăiţa.

  — De câţi ani cunoaştem noi mansarda?

  — Opt ani…

  Radu şi-a aprins o ţigară, lăcrămând. Fireşte, se gândea la mama lui moartă. Ceilalţi răsfoiau distraţi un teanc de reviste. Marcu râdea, jig-nindu-ne tristeţea. Dar eu îl înţelegeam şi-i zâmbeam pe ascuns. Numai Fănică îşi păstra calmul.

  — Uite-i că plâng, uite-i că plâng…!

  Aceasta ne-a supărat şi ne-a hotărât să schimbăm discuţia. Se făcuse seară. Prin ferestruicile deschise pătrundea ţipătul tramvaielor pe bulevarde.

  Nu avea niciunul curajul să se despartă. Ne tulbura senzaţia unei despărţiri definitive.

  Miezul lui mai ne îmbia în stradă, pe sub castani, în răcoarea serii. Ş-apoi, mai departe, spre Cişmigiu, spre Şosea, cum făceam în celelalte veri, când prietenii nu mă părăsiseră şi eu nu-i părăsisem.

  Am stins lampa şi am coborât, tăcuţi, scara de lemn. Ne-am oprit în grădina cu flori. De când nu ne mai adunaserăm opt băieţi în mansarda mea… Ne-am urat, unul altuia, noapte bună.

  Acum stau aici, iarăşi singur. Pentru cea dintâia oară mă înspăimântă gândul că odăiţa nu va rămânea întotdeauna a mea. O privesc, o caut, o măsor cu ochii, colţ după colţ.

  …Cum ştiu că a venit vara… Mă simt atât de obosit şi trist şi deprimat. Fireşte, e o simplă criză de melancolie. Voi fi fericit să închei pentru totdeauna viaţa de elev.

  Dar toate acestea nu trebuie să mă intereseze acum. Trebuie să mă bucur că am descoperit în Radu un nou prieten. Poate el nu se va plictisi stând cu mine de vorbă, nopţile.

  Şi nici aceasta nu trebuie să mă intereseze. Ci examenul de bacalaureat. Vanciu, fireşte, mă va lăsa corigent…

  Cine ştie când voi mai scrie în caietul acesta?

  V. TRISTEŢI, ÎN VARĂ.

  Iată, am rămas iarăşi singur. Au plecat toţi, fericiţi, bacalaureaţi sau nădăjduind tomnateca promovare. Corigent – ca întotdeauna – aştept câţiva bani şi curajul să plec. E cald şi îmi petrec ceasurile prin odăi străine, care îmi aduc aminte de copilăria mea şi de jocurile mele, şi de fraţii care acum sunt departe.

  De-abia mai pot citi. Nu sunt trist şi nu reflectez cu amărăciune la acest sărman sfârşit de carieră şcolară. Aş putea gândi cu luare-aminte la atâţia ani irosiţi şi la chipul meu tot mai veşted, şi la lentilele mele tot mai dureroase. Dar eu am străbătut de mult cele din urmă fruntarii ale adolescenţei. Sunt inutile, înţeleg, tânguielile şi gratuită melancolia.

  Dar adevărul e altul, modest şi netrucat