de sentimentalism, sunt obosit. Mă plictiseşte şi mă sugrumă finalul acesta ce-şi prelungeşte'; pervers agonia. Aş vrea – cu orice risc – să ştiu precis, în ceasul acesta, care mi-e soarta. Voi păşi la anul la Universitate sau voi pierde luni după J luni, dezamăgit, aşteptând noi examene.

  Ş-apoi, mă oboseşte lupta pe care o duc, tăinuită, fără nădejdea biruinţei apropiate. Când se va sfârşi? Ce oglindiri voi păstra eu în ochi, în ceasurile răfuielii? Şi cu cine mă voi răfui?

  Simt cum vara aceasta – înăbuşită tragic în odăi cu acoperişuri dejaj ratec – va fi ultima vară. Iată, ce curios pare… Nu mă gândesc la moarte. Ştiu că trebuie să trăiesc mult, pentru că urăsc mult. Dar mă gândesc că j tulburările sufletului sunt pe sfârşite şi că în curând voi căpăta alte pri- ' viri, şi altfel voi privi lumea.

  …De acum nu-mi voi mai scrie „memorii” false pentru uzul voinţei mele. Nu voi mai purta tunică neagră şi nu mă vor mai tulbura atâtea mărunte ispite. Mi-am părăsit prietenii şi ei m-au părăsit. Când ne întâlnim, râdem, ne lăudăm şi ne întrebăm de viitor, ca şi mai înainte. Dar parcă eu nu ştiu că toate acestea le facem pentru că nu putem face altfel? Şi că nimic din ceea ce trăia altădată comun în sufletele noastre nu mai trăieşte acum?

  O dată cu prietenii, se rup şi fâşii din sufletul meu. Iar eu le simt cum se duc, una câte una, şi sufletul mi-e tot mai pustiu, şi mai stearpă iubirea către oameni…

  Şi atâtea chipuri pe care nu le voi mai vedea, atâtea obiceiuri pe care le voi uita, ca să-mi însuşesc altele…

  Şi chiar adolescenţa aceasta în care am vieţuit, m-am bălăcit şi m-am revoltat acum o voi lăsa în urmă, ca să pătrund în grupuri de tineri păroşi şi îngâmfaţi. Sunt ispitit să mă întristez. Atâţia ani şi atâtea îndurări, alături de atâtea nădejdi…

  Nu ştiu ce va fi cu mine dincolo. Voi mai întâlni prieteni? Va trebui să mă schimb iarăşi, din adâncuri, şi să mă privesc în oglindă fără să mă recunosc?

  Nu ştiu nimic, şi inima mi se strânge de teamă. Mi-e teamă să nu renunţ la mine. Mi-e teamă de mine, de viaţă. Şi pătimesc, totuşi, aşteptând s-o cunosc, să arunc zdrenţele lumii acesteia de care eu de mult m-am despărţit şi de care mă târau lanţuri meschine.

  Şi e tot mai cald, şi eu rămân tot mai singur. Ies numai noaptea şi mă feresc de trecători, şi rătăcesc pe bulevarde, şi colind Cişmigiul, zicându-mi: ce frumoasă e viaţa! Şi apoi mă întreb, trist, dacă eu ştiu pentru ce vie-j ţuiesc. Nu ştiu.

  …Ce-mi lipseşte? Ce-mi lipseşte…?

  Recitesc caietele de amintiri. Cât de departe mi se par vremurile… Şi prietenii mei, „personagiile”, atât de schimbate. Şi eu străin. Mă prefăceam prea vesel şi mă ascundeam chiar faţă de mine. Dar parcă ştiu eu de scriu acum adevărul…?

  Vară… Am rămas să sfârşesc singur lupta, şi duşmanii răsar din mine, mulţimi. Nu ştiu cu cine lupt, dar simt tortura luptei şi jarul fierului ce mă despică. De ce am vrut să rămân singur? De ce nu e acum nimeni lângă mine? Nimeni, nimeni… Cuvinte ce amuţesc sufletul.

  Şi iarăşi mă întreb asupra celor optsprezece ani pe care i-am risipit. Paşii mă duc orbi în seară şi ochii nu lovesc decât vedenii. Şi aşa trec ceasuri, şi eu nu ştiu dacă am răspuns celor ce sufletul meu mă întreabă. Şi iarăşi ajung acasă, şi trec din încăpere în încăpere, şi gândul se coboară tot mai adânc, şi ani mulţi să răsfiră, iar eu îi privesc.

  Nu pot să învăţ. Şi mă întreb cum am să ajung la Universitate. Aş vrea să plouă, să plouă zile după zile. Cât de puţin vreau acum…

  Cu adevărat, răfuiala va fi dureroasă. Va trebui să trec şi starea aceasta. Disperarea mută, obosită, stăpână va pieri într-o dimineaţă; iar eu voi uita nopţile din vara cu arşiţă şi tristeţi. Şi mă voi surprinde schimbat, cu suflet proaspăt, şi ochii îmi vor cuprinde soarele, şi îl vor închide ca într-un ulcior. Dar socotelile cu adolescenţa mea le voi face. Şi câtă amărăciune îmi va întuneca sufletul, şi câte răni se vor deschide… îmi voi aminti nopţile pe care le încep în Cişmigiu, invidiind fericirile altora, privindu-mi paşii goi şi trişti pe alei. Şi atâtea din dorinţele care mă înfrâng acum, aproape fără luptă. Şi durerea pe care am încercat-o în amurgurile acestea, simţindu-mă singur. Şi toate rândurile dintr-un caiet pe sfârşite… Ştiu eu cine va birui?

  Se sfârşesc însemnările adolescenţei. Când voi cuteza să-mi scriu romanul? Se sfârşesc caiete după caiete, şi fiecare poartă altă lună sau alt an. Unde sunt acum toate umbrele acestea? Unde sunt vrerile, şi temerile, şi lacrimile mele?

  Simt că tot ce am crezut până acum fumegă; că tot ce-am făcut se năruie; că tot ce-am vieţuit a fost vis. Niciodată nu m-am simţit mai depărtat de mine însumi.

  Sunt obosit şi trist, şi sunt singur în casa aceasta,'grea de amintiri. De ce mă năpădesc amintirile? Şi de ce mă învăluie noaptea de vară cu tânguiri de greieri şi asfinţit de patimi? Şi nu mai am deloc puteri în mine? Şi sufletul meu e cu adevărat năruit? Trebuie să mi-l schimb? Trebuie să mă schimb? Trebuie să mă pogor în stradă şi să întind braţele, culegând ajutor şi dragoste? Trebuie să-mi câştig prieteni?

  Ceea ce înţeleg eu acum îmi îndurerează fiinţa până la măduva Oare am ajuns atât de neputincios, încât o noapte de vară să mă de trame într-atât?

  Cât aş vrea să ştiu ce voi simţi şi voi gândi eu în vara viitoare… cât aş vrea să ştiu dacă atunci sufieru-mi va îngădui să plâng…

  VI. MĂ CLATINĂ VÂNTURILE.

  Dar numai aceasta e lumea?

  De câteva zile mă chinuiesc altfel de întrebări. Cum să lămuresc eu« Simt