că îmi lipseşte ceva adânc, masiv, sigur, intim – cu care să mă I contopesc – de ani. Acum, aş fi avut un tovarăş. Dar mă aflu singur, sub i arşiţa unor îndoieli ce-mi sfâşie sufletul şi-mi împrăştie vrerile.

  Au trecut de mult timpurile când chimia şi insectele îmi odihneau creierul. Nu mai cred în ele, nu mai mă mulţumesc. Au trecut şi tim-î purile lui Felix Le Dantec şi Haeckel, zilele sfârşite inocent în faţa Ioj calului cu tritoni, nopţile istovite lângă volumele cu scoarţe roşii dini „Bibliotheque de Philosophie scientifique”. Schimbări de temelii s-au înfăptuit în suflet, aproape fără să iau în seamă. Ceea ce preţuiam mai înainte privesc acum cu nepăsare. Din toate acele săptămâni de toamnă, I de iarnă, pe care eu le socoteam inutile, cheltuite resemnat în lecturi' inactuale, s-au depus înlăuntrul meu „fapte” noi. Cum să le spun altfel] decât „fapte”? M-am deşteptat îmbogăţit, împlinit şi, totuşi, chinuit de j sentimentul absenţei unor lucruri despre care nu ştiu nimic. Oh! cât mi-e 1 de greu să scriu ceea ce nu am învăţat din cărţi; nu aflu cuvinte, nu ghi-f cesc procedeele…

  Dar rezultatele săptămânilor mele sunt evidente. Eu mă simt altuB hotărât altul. E dureros, însă, că împlinirile, înnoirile, depăşirile mele] sunt întovărăşite de acea conştiinţă a absenţei, a golului. înţeleg atât de] puţin din toate aceste lumini şi umbre ce-mi brăzdează sufletul… Ştiui numai că ele se precipită acum, în anii de criză. Ştiu că nu le îndură ado-l lescenţii care au patinat dincolo fără nici un şoc, fără nici o disperare. Şâj bănuiesc că toată această nedumerire va pieri în curând şi că negura! care-mi oboseşte sufletul se va risipi; atunci voi înţelege necesitate»; tuturor acestor schimbări.

  De aceea, Romanul adolescentului miop nu va fi niciodată scrifl Cum aş putea nota mobilitatea ciudată a sufletului? Iar dacă aş izbuti,; oare caietele mele ar putea alcătui un „roman”? Tot ce am scris în cinci sute de pagini ar încăpea în câteva capitole? Am adunat mereu tot ma^ pUţine date asupra celorlalţi. încercam să mă pătrund şi să mă înţeleg pe jfline, fără să izbutesc. Mă înspăimânt de câte ori frunzăresc Jurnalul. Cit de departe sunt încă de un roman…

  Dar, scriind acestea, mă întreb: oare ar putea cineva construi un roman aşa cum l-am înţeles eu, ca o răsfrângere completă şi reală a adolescenţei mele, a adolescenţei noastre? Eu am vrut să scriu o carte care să fie m primul rând o justificare a întregii vieţi lăuntrice pe care am vieţuit-o în marginea şcolii, în adolescenţă, şi crezând că ies din adolescenţă. Nu voi izbuti.

  Dar pentru cine mărturisirile acestea, de mult ştiute? M-am hotărât să nu mai scriu în Jurnal, pentru că – fără „roman” – el nu-şi mai are nici un rost. La răstimpuri tot mai mari, în ceasuri de grele tristeţi, de plină criză, îl deschid, citesc pagini, şi, câteodată, adaug. Nu mai culeg material într-însul şi nu fac exerciţii de romancier precoce, ca acum un an. Dacă l-ar citi cineva, nu l-ar înţelege. Nu am urmărit – şi nici nu se poate urmări decât cu închipuirea – formele pe care neîncetat le-a cunoscut sufletul meu. Eroul ar apărea veşnic contradictoriu.

  Mă întreb cum am ajuns aici: la marea mea întrebare, a romanului adolescenţei. Problemă pe care predarea totală o soluţionează. Nerecu-noscându-mă în atâtea din paginile caietelor, ghicindu-mă pe alocuri ridicol, îngâmfat, m-am întrebat dacă aş putea construi pentru roman un personaj atât de stânjenitor, atât de contradictoriu. Şi m-am întrebat dacă retuşând personajul Jurnalului meu aş mai rămâne în realitate. Şi iarăşi, dacă hotărârea mea de a nu contraface realitatea e sau nu literară. Mi-am spus: adolescentul dintr-un roman trebuie să fie numaidecât cel din Liceul „Spiru Haret”, anul 1924? Fireşte că nu. Şi, totuşi, eu voiam romanul meu o carte de viaţă efectivă, o confesiune personală, o răfuială.

  N-aş putea răspunde pentru ce m-am hotărât să scriu eu numai o asemenea carte asupra adolescenţei. înţeleg, însă, renunţarea mea de a mai scrie când m-am convins de ridicolul eroului. Mi-a fost teamă că cititorii nu vor accepta necesitatea ridicolului adolescenţei, alături de necesitatea eroismului, a nostalgiei, a mediocrităţii.

  Dar eu am început prin a însemna starea sufletească, atât de nouă şi de intensă, a nemulţumirii totale. Nu e vorba de o nemulţumire trecătoare, când cărţile îşi pierd savoarea, iar tristeţea ameninţă să ajungă disperare. Nu-mi recunosc sufletul de acum în niciunul din „capitolele” triste ale Jurnalului. Sunt liniştit şi odihnit. Simt numai insuficienţa vieţii Tiele lăuntrice, mă înăbuşă marginile pe care eu le socoteam generoase, 'argi. Aceasta e tot; şi e mult. Aş repeta de un nesfârşit număr de ori: numai atât, numai atât…?

  Nu ştiu de ce am ciudă pe munca mea ştiinţifică. Sunt convins că &-M împlinit întotdeauna spontan şi nedisciplinat; de aceea nu pot fi aspiy< faţă de puţinătatea rezultatelor sale efective. Dar, oricum, ştiu acum atât de puţine lucruri esenţiale… De câte ori vreau să aflu cu adevărat. cauzele, mă simt atât de tulburat, de nesatisfăcut, de naufragiat… Sunt convins că drumul pe care l-am luat se va opri în faţa unui punct mort. Şi mă cuprinde ciuda gândind aceasta, pentru că nu înţeleg cine îmi aduce mie siguranţa convingerii.

  Într-o seară, petrecută în riguros examen interior, m-am stăruit să amân problemele ştiinţifice pentru Universitate şi să mă mulţumesc acum cu istoria. Dar istoria, ca orice lectură care nu te zdruncină, e un| simplu opium. Cărţile te silesc să-ţi pierzi inteligent timpul. Şi, totuşi, această pierdere inteligentă nu e mai puţin absurdă, prin faptul că te consumă şi te înstreinează.

  Acum simt că şi ştiinţa, şi istoria, şi filosofia sunt inutile. Ard de dorul unui adevăr unic şi pur, de siguranţa unei dogme, a unui „ghid” infailibil. Nu ştiu de ce invidiez soarta adolescenţilor catolici.

  Şi, totuşi, orice Biserică îmi repugnă. Orice dogmă, pe care nu o pot înţelege şi explica, mă înfurie. Mi se pare ridicol să accept, după atâta trudă ştiinţifică,