M-am apropiat de mistică în diletant. Am citit mărturisirile sfinţilor cum citeam mărturisirile oamenilor: din curiozitate. Am rămas întotdeauna un curios neodihnit, iar dacă aş ajunge vreodată călugăr, aş păstra în bibliotecă rafturile naturaliştilor şi colecţiile erotice. Dar nu înţeleg mistica, deşi m-am convins demult că mistica nu trebuie înţeleasă. Nu mă pot apropia efectiv de duhul sfinţilor, pentru că mi-e teamă să nu mă conving din autosugestie, din dorinţa convingerii, iar nu din evidenţa adevărurilor.

  Nici nu ştiu dacă ceea ce îmi lipseşte e credinţa. De câte ori gândesc cuvântul acesta: credinţă, mă simt nemulţumit, insultat chiar. Nu pot accepta credinţa în Dumnezeu, în Mântuitor, în Sfinţi, în Biserică. înainte, această atitudine făţişă mă mulţumea. Acum, însă, sunt neliniştit}' dacă credinţa înseamnă altceva? Dacă eu nu am ajuns încă a dibui tâlcul credinţei şi iau superstiţia înspăimântată în locul unui fapt sublim de care mă aflu, încă, prea departe?

  Rătăcesc tot mai mult calea pe care voiam s-o păstrez în aceste pagini. Ceea ce am scris asupra credinţei este atât de puţin limpede, atât de puţin lămuritor… Iar eu bănuiesc că m-aş putea explica mai bine daci mi-aş înfige pumnii în tâmple, aş închide ochii şi mi-aş jura să nu m* ridic de la masă până ce nu găsesc cea dintâi soluţie vrednică de a i ţinută în seamă. Dar lucrul acesta, cel puţin acum, e perfect inutil. P* mine mă nelinişteşte noua viziune pe care o capăt, nu ştiu de la cine, nu ştiu pentru cât timp şi aproape nu ştiu datorită căror împrejurări.

  Astăzi am simţit imediat şi dureros nemulţumirea de mine şi de munca mea. Când m-am întrebat: „Aceasta e viaţa? „ – m-am întrebat: }Atât am văzut eu din viaţă?” Nu mă mai lega nimic de cărţile şi de năzuinţele care mă entuziasmau până atunci. Mi se părea că îmi lipseşte conştiinţa rostului acestor cărţi şi acestor năzuinţe. Dar de ce să le numesc ale mele? Sunt izvorâte din necesităţile organice sufletului meu? Sunt cu adevărat sufletul meu autentic, sufletul meu de totdeauna?

  Poate sunt rupt din preocupările mele. Poate am îndurat prea multe experienţe direct personale, care m-au depărtat de cărţile cu ştiinţă. Dar, aceasta nu e o explicaţie. Eu gândesc şi acum aceleaşi laude asupra cărţilor cu ştiinţă. Adaug, însă, cum nu adăugam mai înainte: dar cărţile a-cestea îmi vor cuprinde, mulţumi şi epuiza viaţa…?

  M-am întrecut; aceasta e sigur. Am ieşit din mine ca să păşesc mai departe. Paşii aceştia îi împlineam cu fiecare carte citită, cu fiecare durere refulată. De ce astăzi întrecerea e atât de evidentă şi, în loc să mă mulţumească, mă întristează, mă copleşeşte cu acel sentiment al absenţei? Ce-mi lipseşte? Viaţa mea lăuntrică de până acum, viziunile mele, rosturile mele, valorile mele. De ce s-au năruit toate acestea dintr-o dată, fără nici o cauză reală, fără nici o criză?

  Poate eu lucrasem pe nisip, poate adunasem material inutil. Dar oare, ştiinţa, filosofia, istoria sunt inutile? Cât de depărtate mi s-ar părea acum, nu pot să le cred. Atunci de ce scufundarea bruscă petrecută zilele acestea, sfârşită în ceasul acesta?

  Truda mea nu va lămuri nimic. Deasupra tuturor ipotezelor şi explicaţiilor va rămâne faptul; pe mine mă clatină vânturile.

  Presimt că se vor petrece altceva decât simple experienţe în marginea unei cărţi sau a unui om aflat din cărţi. Presimt că întreaga mea viaţă lăuntrică se va dărui. Cui? Nu pot să mă gândesc la Biserică. Nu sunt un mistic şi nici nu sunt un ateu satanic, cinic, disperat. Cum aş putea, atunci, ajunge la Iisus?

  Iată ce simt: că sunt ridicat din mine şi izbit de colţuri dureroase, şi lăsat iar în suflet, şi iarăşi înălţat. Şi nu ştiu nimic alt, şi nimic nu înţeleg.

  VII. BACALAUREATUL.

  Emoţii mediocre la examenul de corigentă. Şi eu, şi Marcu răspuj dem prompt, exact. Vanciu biruise, după trei ani, învăţaserăm matematica. La teză am rezolvat toate problemele. Ne-am întors acasă fără bucurii mari, aşteptând rezultatul.

  Au început atunci zilele de nelinişte pentru bacalaureat. în vară au căzut mulţi, şi din pricina unor întrebări stupide. Ceea ce nu m-a înspăimântat destul ca să recitesc pe vacanţă cărţile ultimilor patru ani de liceu.

  Am încercat să precizez ceea ce trebuia să ştiu şi ceea ce ştiam. Scriam subiectele pe o listă, iar lista era fără sfârşit, şi timpul meu prea scurt, şi voinţa mea îndoielnică. Mi-am spus că la bacalaureat se va cerceta cultura generală, iar nu amănuntele pe care oricine le poate memora din cărţi. Uitam cu încăpăţânare cele ce mi-au povestit colegii, de la primul examen din vară. Mă întâlneam cu Marcu, la mine în mansardă, ca să învăţăm. Eu luam o fizică, el o geografie. Dar ne surprin-deam, peste un ceas, polemizând în biologie şi literatură. Aceasta s-a petrecut întotdeauna. Eu am învăţat fizica singur, şi el singur geografia. Seara ne întâlneam din nou şi rătăceam mult, pasionaţi şi cinici, plănu; ind ani de muncă universitară, el la medicină, eu la greacă.

  Rezultatul examenului de corigentă, înscrierea la bacalaureat cu taxă scumpă, frigurile aşteptărilor înainte de teză au trecut, au trecut…

  Începuse toamna, şi pe noi ne ispiteau nostalgii bucureştene, oraşul torturat şi trist sub frunze. Ne umileau dimineţile prea senine şi parcurile dezmorţindu-se proaspete din ploaie, şi uliţele brune, cu pietre reci şi case albe.

  Învăţam dureros, ascultând prin ferestruici oraşul revărsându-se către câmpurile toamnei. Şi iarăşi nu găseam puterea de a mă batjocori că sunt melancolic, acum, în faţa marelui fapt. Aş fi vrut să alung tot undeva, în sufletul meu, în oraşul meu, şi să păşesc eroic. Mă descopeream erou, pentru că citeam cărţi nesuferite în început blând de toamnă.

  În sala prea mare şi prea rece pentru sângele nostru înspăimântat: arn fost rânduiţi fiecare în câte o bancă. Doi profesori necunoscuţi şi grăbiţi ne-au dictat subiectul. M-am