liniştit de cum am început să scriu. A doua zi, la acelaşi ceas de dimineaţă, am tradus un paragraf din Seneca filosoful, iar după-amiază am pregătit versiunea franceză. Eram liberi trei zile. Ne-am întors acasă fericiţi. Am râs pe străzi, socotindu-ne studenţi.

  pagăduiam toţi lui Marcu glume antisemite. Şi Marcu răspundea sen-tenţiind:

  — Ovreiul în veci nu piere…!

  Eram toţi admişi la oral.

  Ni s-a fixat, pe liste albe şi oficiale, ziua de examen a fiecărei serii. Am fost cuprinşi, atunci, de febra nestăpânită a lecturilor pripite, a răsfoirilor nervoase, a memorizărilor, a fişelor, a sublinierilor cu creion roşu. Nu mai mă recunoşteam. Mă deşteptam în zori şi cercetam manuale aspre şi seci, pe care nu le deschisesem niciodată în liceu. Munceam cu un suflet şi un creier străin, instinctiv îndârjit. Simţeam cum îmi scad puterile, cum mă voi prăvăli dacă nu uit totul până ce scap.

  Şi, deodată, m-am surprins calm, plictisit, dezgustat. Am aşteptat să se apropie ziua oralului fără nici o emoţie.

  „Acum e seară, e cald, se risipesc miresme de ploaie. Dar azi dimineaţă era senin şi rece. Cădeau frunzele şi fructe de castan sălbatec cădeau, şi trotuarele erau curate, vinete. Am plecat fără şapcă şi fără geantă. Am plecat după ce m-a sărutat mama şi mi-a făcut cruce pe frunte şi a aprins candela. N-am putut goli ceaşca cu cafea neagră. N-am putut sfârşi cornul. Nu eram emoţionat. Păşeam alene, evitând bulevardele cu tramvaie şi trecători grăbiţi.

  Am ajuns în curtea largă printre cei dintâi. Câţiva candidaţi, de la alte licee, răsfoiau cărţi din ghiozdane pline. Nu cunoşteam pe nimeni din seria mea. Dar Marcu şi ceilalţi făgăduiseră că vor veni, ca să afle rezultatul.

  Ocoleam curtea, fără să mă gândesc la nimic, fără să doresc nimic. La răstimpuri aş fi strigat: „Să treacă! Să treacă…” Dar mă linişteam şi păşeam înainte, fără cărţi şi fără fişe.

  Mi-am amintit şi m-a tulburat, fără nici un rost, părerea de rău cu care o studentă în medicină, ce căuta pe fratele meu, mi-a spus:

  — De ce nu mai sunt şi eu în liceu…

  Mi-am amintit şi m-au tulburat alte scene şi cuvinte aproape uitate. Păşeam în curtea largă, cu gândurile străine de examen şi de comisia care întârzia să se adune.

  După un ceas, am fost chemaţi în coridorul întunecat. îmi priveam tovarăşii: tremurau, cu buzele albe, cu gâturile reci, cu tâmplele supte. Eu eram palid şi îmi torturam ochelarii.

  În clasă năvălise prea multă lumină. M-am surprins înciudat că lipsea catedra. Profesorii s-au aşezat pe scaune. Noi, într-o bancă lungă, unul lângă altul. Eram calm, prea calm.

  Am început cu limba şi literatura română.

  — Poţi să-mi spui evoluţia sufixelor?

  Băiatul privea în gol. Vecinul lui tremura. îl vedeam că se opreşte cfl greu să nu ridice degetul. întrebat, a răspuns; dar a confundat. Aceasta a bucurat pe al treilea vecin, pe care – din sadism – profesorul l-a sărit,! cercetându-mă pe mine. Am răspuns poate prea prompt şi încruntat.

  — Ştii exemple din lexicul bizantin?

  O întrebare stupidă, dar ştiam. Miop şi supărat, zâmbind la răstimpuri prezumţios, profesorul m-a socotit, fireşte, papagal premiant şi mi-', a pus alte întrebări, ale căror răspunsuri nu se pot memora. Dar a căzut' singur în cursă, pentru că înţelegeam pe Eminescu şi i-am interpretat mai bine decât se aştepta începutul Scrisorii I. M-a întrebat din istoricii ardeleni, fără să bănuiască acele nopţi parfumate când citeam pe Şincai şi fără să ştie că descoperisem de curând la un anticar Istoria filologiei române a lui Şeineanu.

  De ce îl persecută atât? ghiceam că se întreabă ceilalţi. Poate e evreu.

  — Ştii ceva despre originile poeziei populare? I-am spus ce ştiam. M-a întrerupt.

  — Mulţumesc. Cu dumneata am sfârşit.

  Prima izbândă îmi dăduse curaj. Am răspuns la istorie ceea ce dorea curiozitatea bănuitoare a profesorului: relaţiile lui Petru Muşat cu polonii.

  Vecinul meu nu avu noroc.

  — Pe unde intra Nicolae Mavrocordat în Bucureşti când venea din.

  Moldova? _?

  — Ce domn român s-a înecat în Dâmboviţa? Aceasta o ştia ultimul din serie.

  — Vlad înecatul.

  — Ştii ceva despre el?

  — A fost domn al Munteniei… -Bine.

  La geografie n-am ştiut să spun flora versantului nord-estic al Munţilor Apuseni. N-am ştiut nici afluenţii Crişului Alb. Am luatpatru. Vecinii mei ştiau atâtea numiri de râuri şi munţi…

  La fizică şi chimie, la limba franceză, am răspuns tot ce m-au întrebat. Mi-era ciudă că profesorul – incult – nu discuta decât despre sinonime şi omonime sau ne punea să rezumăm Cidul.

  — Spune-mi evoluţia aparatului digestiv de la echinoderme până la om.

  Mi-am amintit lecturile mele ştiinţifice, anii petrecuţi în laboratorul de fiziologie al Casei Şcoalelor, colecţiile de insecte, volumele lui Brehm, Perrier şi Fabre. încet, încet, răspundeam.

  Mă pasiona întrebarea; făceam eforturi de memorie, de logică, de atenţie. Dar profesorul nu era mulţumit. Mi-a socotit memoria proastă.

  — Dacă te-ai apucat să le înveţi, trebuia să le înveţi până la capăt, ca un perfect papagal. Altminteri, nu-ţi admir decât o mediocră încăpăţânare, ca pentru nota cinci.

  Am roşit. Eram umilit, furios, trist. Aş fi vrut să-i spun: „Ce…?” Aş fi vrut să-l provoc – pe el, incult şi îngâmfat profesor al unei ştiinţe culese din manualele elementare – la o discuţie de filosofie biologică. Dar n-am putut face nimic.

  Mi-am înghiţit amar umilinţa. Sfârşisem.

  Am plecat fără nici o bucurie, tară să ţip, fără să alerg pe străzi, aşa cum îmi făgăduisem. Am povestit prietenilor furia mea cu profesorul de naturale. M-au socotit naiv. Şi cinciul e bun.

  Am făcut, pe un colţ de zid, media. îmi da, în orice caz, şase. Sunt aproape sigur trecut. Şi nu simt nici o bucurie, şi asta mă doare; mult, mult. Şi de aceea scriu în caiet: ca să nu uit durerea din ziua examenului