În roman, dacă îl voi scrie vreodată, voi culege toate stupidităţile, toată absurditatea bacalaureatului. Voi dovedi cu atâtea pilde că trec cei norocoşi, cei favorizaţi, cei tâmpi. Eu n-am văzut selecţia despre care ni se vorbeşte. Dacă mă întreba la naturale insectele, la franceză romantismul, iar la geografie originile geologice ale munţilor, luam cea mai mare notă.

  Dacă mă întrebau altceva, poate luam la toate „insuficient”. Am avut noroc, am avut şi nenoroc. Dacă voi promova, voi promova mediocru, printr-o întâmplare. Păcatele mele n-au fost surprinse, însuşirile mele n-au fost răsplătite. Penibil…

  Dacă nu voi trece…?

  A început să plouă: greu, rece, monoton.

  E toamnă afară sau e toamnă în mansarda mea…?

  VIII. FINAL.

  Am scăpat, am scăpat…!

  Am trecut singurul din seria liceului nostru. Mă doare că n-a trecut Şi Marcu. De acum, nu-mi va mai fi prieten. Pe noi ne legau creierele, nu sufletele. Despărţiţi, cine ştie dacă nu ne vom uita…?

  Mi-am citit numele pe listă, cu ochi tulburi. M-am plimbat iarăşi prin curtea largă, cu platani ca în zilele examenului. M-a cuprins deodată un dor puternic de a vedea liceul unde am petrecut opt ani. Mă întrebau profesorii, mă întrebau elevii asupra bacalaureatului. Le răspun-deam pripit. Pe mine mă întristau clasele în care peste puţin timp nu voi i mai zări nici o faţă cunoscută. Şi mă întrista portarul, şi orga măruntă -”ascunsă sub scară, şi dulapurile cu cărţi din care atât am citit…

  Prietenii m-au sărutat.

  — Iată că încep răsplătirile…

  Cine ştie ce viaţă începe în zilele acestea de toamnă, când eu mă simt atât de schimbat, de străin, şi mă simt ispitit să plâng, să alerg, să râd?… Nu vreau să mă gândesc la Universitate. Caietul acesta e încă un caiet de adolescent. Mai vreau să scriu numai câteva pagini, şi apoi să-l sfârşesc, pentru totdeauna.

  Cine ar putea înţelege tristeţea sălbatică a acestui sfârşit pentru totdeauna?… O viaţă se închide. Voi răsfoi mai târziu caietul şi, poate, nu-l voi răsfoi – ca până acum – singur…

  Scriu cu greu. Mă simt furat de noi desfătări, de gânduri noi: Universitatea… Şi mă simt încă legat de adolescenţa mea, de acel roman pe care nu l-am scris.

  Nu l-am scris, pentru că nu puteam descoperi în mine şi în ceilalţi un roman. Eram cu toţii contururi, nostalgii, mediocritate. Câteodată ridicoli, câteodată eroici. Cum aş fi putut iscodi în lumea aceasta un conflict ' care să ducă la un roman…?

  Nu l-am scris şi mă apasă viaţa mea şi viaţa adolescentului pe care -l-aş oglindi în roman.

  Nu înţeleg nimic din tot ce vieţuieşte acum în jurul meu. Mă obs&l dează romanul, mă chinuie atâtea fapte care trebuie spuse. Şi nu ştiuj cum să-l scriu şi nu pot să-l scriu.

  …Soarele se iveşte din nou.

  Soarele se întunecă.

  Astăzi am colindat câmpurile cu miros de toamnă, ca în după-ami« zile copilăriei. Am revăzut atâtea lucruri. Am plâns ca un adolescenta lângă un copac, descoperind un colţ albastru de cer. N-am ştiut şi nj m-am întrebat.

  Am venit acasă.

  De acum va trebui să muncesc mult, să muncesc fără odihnă, să-nj istovesc crunt anii tinereţii. Şi nu pot munci. Mă lovesc, îmi muşc bu zele, şi nu pot munci…

  Se sfârşeşte, însângerată, toamna.

  Mansarda mea a rămas aceeaşi: blândă, singură, tristă. Eu am să scriu Romanul adolescentului miop. Dar am să-l scriu ca un Jurnal al autorului. Cartea mea nu va fi un roman, ci comentarii, note, schiţe pentru roman. E singurul mijloc de a surprinde realitatea, firesc şi dramatic.

  Plouă, plouă.

  Dintr-o mansardă iubeşti întotdeauna ploaia. Vreau să închei Jurnalul în această zi de toamnă. îl închei, pentru că mă arde dorul de a începe chiar acum romanul. Am schiţat cele dintâi capitole.

  Voi scrie: „Pentru că am rămas singur, m-am hotărât să încep chiar azi Romanul adolescentului miop…”

  Sunt fericit că în grădină plouă…

  SFÂRŞIT.

  Volumul II [GAUDEAMUS] 1928 [PARTEA I]

  /. DECOR.

  Castanii erau umezi după ploaie, bulevardele reci, şi deasupra mea, toamna.

  Păşeam sfielnic şi stânjenit de privirile celorlalţi. Mă încruntam ca să prind curaj. Rezemat de zid, pe coridorul ce ducea la secretariat, mă desfătam. Aş fi vrut să nu mă descopere nimeni, ci eu să-i descopăr pe toţi. Şi mi-erau toţi dragi, şi gândeam de-acum, ei îmi sunt tovarăşi… Zăream prea multe studente, şi toate mi se păreau frumoase, şi le socoteam asemenea Hypothiei. Simţeam cum cresc în mine nădejdi şi doruri, şi cum se iscodesc nelinişti. îmi spuneam: nu e aşa că aceştia sunt cei mai frumoşi ani? Şi nu ştiam dacă trebuie să-i stăpânesc sau să-i las să mă stăpânească.

  Trecuseră acele nopţi tulburate de gramatica greacă. într-o dimineaţă dureros de senină m-am coborât din mansardă. Flori de tufănică mă ispiteau. Cerul era înalt, înalt. Casa mi se părea atât de bună, de dragă. Curtea îmi era prietenă. Tufele mari de liliac se umileau în soare. Atunci am hotărât: greaca n-am s-o învăţ acum. S-ar fi spus că aşteptam un fapt de mult făgăduit. Şi nu ştiam ce aştept.

  Trebuia să-mi găsesc prieteni noi. Dar nu cutezam să vorbesc colegilor care se aşezau în băncile din fund şi-mi priveau bănuitori lentilele şi zâmbetul. Nu cutezam să vorbesc colegelor, care se aşezau în băncile din faţă şi nu mă priveau deloc. Aşteptam.

  …Ploua, ploua. Eu îmi cumpărasem cărţi multe după bacalaureat. în mansardă, singur, citeam. „Cea dintâi toamnă” gândeam eu. Şi zâmbeam.

  …Cel dintâi curs, în amfiteatrul „Maiorescu”, ascultat lângă fereastră, înciudat de amurgul prea sângeriu şi de mâna vecinei mele, prea albă, prea caldă… Jos, pe bulevard, treceau oameni care nu ne cunoşteau profesorii. Gândul acesta stupid mă împiedica să înţeleg elogiul filosofiei ca supremă încoronare a activităţii pământenilor. Domnul vorbea rar, clar, obositor de clar şi de rar. La sfârşitul orei, duduile îşi potoleau enervarea închizând şi deschizând genţi