suspecte. Erau şi dudui care luau note. Aveau urechile mari, părul adunat sălbatec deasupra cefei palide. Zăream tineri cu atitudini de gânditori la congres. Frunţile descoperite, sprâncenele încruntate, obrajii rezemaţi în pumn.

  Coboram scările, şi globurile galbene răsăreau în seară.

  Pe coridoare, perechi şi grupuri. Perechile, lângă ferestre, cu ochii în toamnă. Grupurile, lângă ziduri, dispreţuiau studenţii sfioşi sau studentele cu rochii prea lungi. Grupurile întotdeauna râd; perechile tac întotdeauna.

  Cea dintâi schimbare: mi-au fost simpatici sentimentalii. „Ei doar înţeleg că totul nu e decât o glumă”, gândeam. De ce mă întristau hotărârile adolescenţei, întărite în ceasuri tulburi…?

  Mă stânjenea pălăria, prea mare şi prea neagră. Fratele meu a încercat să glumească: studenţii sunt poeţi şi bohemi. Dar eu aveam mansardă, şi nu scrisesem niciodată versuri. Sub pălăria mare, păream mai degrabă un zugrav german. O purtam numai în ploaie. Şi toamna plouă, plouă…

  Cea dintâi dovadă că adolescenţa mea era definitiv încheiată: nu mai scriam Jurnal. Totul se răfuia, de-acum, în suflet, tăinuit. O altă dovadă: ceream şi căpătăm bani pe cele ce publicam. Aveam bani mulţi şi-mi cumpăram cărţi scumpe.

  …Străzile erau tot mai reci, zidurile tot mai mohorâte. Castanii îmbătrâneau cu o toamnă şi iedera ruginea printre ferestre.

  Dimineaţa, sufletul mi-era clar. Seara, sufletul se tulbura. De ce mi-am uitat visurile care înfloreau şi se alungau în somn neliniştit…?

  Pe coridor, în faţa unei uşi, seara, am lovit o duduie care m-a privit enervată. Am fost palid, apoi roşu, apoi palid. Am aflat mai târziu că pe duduie o cheamă Bibi. De arunci o salutam umilit. Bibi nu-mi răspundea. Dar de ce îi spuneam eu Bibi…?

  Nu aveam noroc. Nu-mi întâlneam colegii din liceu la nici un curs. Mă obişnuisem, însă, cu câteva chipuri. Un student basarabean, înalt, spătos, bălai, aproape chel. Era înscris la Teologie, Drept şi Filosofie. Nu pierdea nici un curs şi îşi transcria notele în caiete mari, liniate. A fost la Atena, la Sofia, la Paris. Nimeni nu ştia mai mult. S-a împrietenit cu un evreu care iubea o evreică frumoasă. Era urât, dar o iubea. Am înţeles aceasta când mărturisea basarabeanului: „E aşa de inteligentă…!”, trist, trist.

  Mă întâlneam şi cu o studentă cârnă, care citea cărţi de filosofie germană şi se mândrea cu feminismul. Discuta cu oricine filosofia germană şi feminismul. Avea un început de frază foarte ciudat: „Mă rog, I mă accepţi ori nu mă accepţi?”

  Feminista dispreţuia studentele frumoase şi studenţii inculţi. Am surprins un crâmpei de convorbire.

  — Dacă n-au citit pe Hegel, nu-s buni de nimic! -Zău…?

  Unul, indiscret.

  — Dar mata de unde ştii?

  — Eu, domnule, sunt feministă. Altul, către vecin.

  — Să fie sănătoasă…

  Câteodată venea însoţită de un tânăr palid şi firav. Cei care stau în băncile din fund şopteau că e un convertit.

  Mai întâlneam o fată brună, cu părul retezat pe frunte, care vorbea blajin şi învăţa cuvinte latineşti până ce începea cursul. Am surprins-o într-o zi citind un caiet cu versuri. A roşit. De atunci îmi zâmbea, iar eu o salutam.

  …Dacă ploua seara, după sfârşitul seminarelor, aşteptam pe coridorul cu ferestre largi. încet, încet, mi-a pierit sfiiciunea. întâlneam studenţi de la Teologie, cu plete, cu bărbi tinere şi aspre. Şi studenţi sărmani de la Litere, care blestemau ploaia, pentru că îşi pierdeau masa la cantină. Şi studente din oraşe depărtate, cu ochi bănuitori şi ciorapi pătaţi de noroi. Porneau grupuri, grupuri la cămin, cu servietele sub braţ.

  Când trecea ploaia, pe străzi spălate şi reci, mă întorceam acasă. Priveam ferestre luminate şi ghiceam odăi calde, intime, cu paşi moi, feminini, pe covoare blânde. Şi nu-mi îngăduiam să fiu trist.

  Toamna, cu tristeţi şi amurguri, a trecut. Acum, după doi ani, amintirile sunt amare şi grele. Iar eu scriu povestirea aceasta liniştit şi înăsprit de paşii pe care i-am făcut. Şi scriu o povestire care nu e, încă, încheiată. Viaţa se vieţuieşte înainte, iar eu scriu ceea ce a vieţuit.

  /. PREŞEDINTELE.

  Toamna am sfârşit-o singur. Şi, deodată, la începutul lui decembrie, mansarda s-a luminat. Cădea seara, iar sus, la mine, se înstruneau coruri. Faptul s-a petrecut atât de repede… Am început să uit împrejurările în care am cunoscut pe doctorandul cu fruntea lată, cu zâmbet nervos în colţul buzelor subţiri. Mi-a vorbit, de-a lungul bulevardului, cum oraşul nu are încă un cerc studenţesc, cum trec anii universităţii fără ca nimeni, încheindu-i, să-i cunoască. Un bătrân vrea să-şi dăruiască averea pentru Cămin, dacă cercul ar exista… Şi cercul nu există, pentru că fiecare se mulţumeşte să-şi petreacă anii cu cei câţiva tovarăşi vechi, de care îi leagă copilăria sau liceul. Dacă s-ar găsi, undeva, o cameră pentru început…

  — Am eu o mansardă.

  Doctorandul s-a împotrivit; studenţii şi studentele sunt zgomotoşi, nedisciplinaţi. Vor stânjeni şi obosi pe cei de acasă.

  — Mansarda e a mea…

  Am primit-o numai pentru coruri. Ne-am despărţit în noapte, fericiţi. Dimineaţa, urcase treptele de lemn şi ciocănea la uşă.

  — Ce de cărţi, ce de cărţi…

  Mi-a spus de tot ce făcuse după ce ne-am despărţit; adunase cinci colegi pentru comitet, scrisese apeluri pentru studenţii oraşului, obţinuse cei dintâi bani de la bătrân, comandase la tipografie buletine de înscriere, cumpărase dosare şi hârtie. Aducea o geantă încărcată. Medi-' cinist, socoti volumul aerului din odaie.

  — Mai mult de două ceasuri, pentru cincisprezece persoane, nu se poate… După două ceasuri deschidem ferestrele… Voia să vestească, prin ziare, o întrunire şi nu găsea sală. M-am îmbrăcat, zorit, şi am plecat amândoi la directorul liceului.

  Bătrânul încerca să se înduioşeze: venisem acum nouă ani, mic şi sfios; iată-mă acum student; am să-mi mai amintesc, oare, de directorul bătrân, un părinte al sufletului meu de adolescent?… Doctorandul îşi muşca buzele de nerăbdare. La ce sunt bune toate acestea, acum? începe o nouă viaţă, rodnică şi avântată. Ne poate da şi el o mână de ajutor? Primeşte să ne