— Fireşte, pentru studenţi…

  A mulţumit, cald şi scurt, şi a plecat; la Universitate, la ziare, la decanat, la cantine.

  Pe drum, întorcându-mă singur, cu amărăciunea amintirilor directorului în suflet, am întâlnit cei dintâi fulgi.

  — Decembrie…

  A doua zi de dimineaţă, ferestruicile mele păreau albastre sub zăpadă, în odăiţă, frig şi tristeţi. Am adus jăratec mult şi lemne multe, albe. Lângă sobă citeam înciudat informaţia la rubrica „Universitare”:^is-tâzi, la ora 5, studentele şi studenţii care vor alcătui corul oraşului sunt rugaţi să se înscrie la sediul provizoriu din mansarda…”.

  Am alergat jos.

  — La cinci avem oaspeţi.

  — Câţi?

  — Nu ştiu; douăzeci, treizeci. Dar se face selecţie… Unii vor pleca imediat…

  Mama nu a crezut în „oaspeţi” până ce nu a văzut pe duduia care întreba.

  — Vă rog, aici e o mansardă, sediu provizoriu…?

  Fireşte, era Bibi. Doctorandul nu venise. Eram nerăbdător şi mă întrebam dacă e destul de cald, dacă jeţurile sunt comode, dacă rafturile sunt curate. Bibi nu se aştepta să mă vadă şi, mai ales, să mă găsească singur.

  — Numai dumneata ai venit?

  — Eu sunt… să vedeţi…

  — Aşa e, mansarda e a dumitale…

  — Tocmai. Tăceam, stânjenit.

  — Dumneata lucrează înainte; eu am să citesc ceva de aici… Luase Corydon. Mă înroşii.

  — E bine?

  — E interesant.

  — Roman?

  — Adică cum?

  — N-aţi citit nimic de Gide?

  — Ba da. Un manual de Economie politică. Dezarmat, precizai.

  — Acela-i de Charles Gide.

  — O! pardon! Şi ăsta-i Andrei… Zâmbea, cu ochii în carte.

  — Cunosc şi eu un Andrei, foarte bine, student la Politehnică. Un schior…

  Aprobam.

  — Da, da…

  O rugai să ia loc pe un jeţ, între rafturi.

  — Nu te plictiseşti d-ta singur aici? Minţii, prezumţios.

  — Nu sunt cu totul singur… Mă privi lung.

  — Ciudat; nu pari îndrăgostit. Palid, palid.

  M-a mântuit doctorandul; intrase fără să se vestească, cu geanta umedă de fulgii topiţi, cu fruntea înăsprită de frig.

  — Nu mă prezinţi domnişoarei…?

  Cum era să-i spun că o cheamă Bibi? S-a prezentat singură. I-am reţinut numele.

  Într-o jumătate de ceas, mansarda era plină de studenţi şi studente. Se adunase, la o masă, comitetul provizoriu. Pe aceia îi cunoşteam: doi de la Politehnică, un sublocotenent în ultimul an de Medicină, un tânăr slab şi gârbovit, care fuma mult şi-şi cântărea cuvintele. Ceilalţi, străini. N-au avut loc decât prea puţine dudui, pe scaune şi pe pat. Ascultam cele ce le spunea preşedintele.

  Nu era orator. îşi căuta cuvintele, dar le rostea definitiv. A amintit donaţia bătrânului. Dar cercul nu exista. Trebuie închegat, cât mai repede. Corul şi festivalul ne vor aduce bani. Vom merge cu colindele la miniştri, la rector, la Palat. Cercul trebuie să ajungă persoană morală şi, apoi, persoană juridică. Astfel, va putea primi donaţia. în acelaşi timp, trebuie să încercam o „viaţă studenţească”.

  Oaspeţii mei se înflăcăraseră. Făgăduiau ajutor, muncă, entuziasm.

  — Şi disciplină, condiţiona preşedintele.

  Un tânăr oacheş fu desemnat dirijor. Era măgulit şi rugă pe fiecare să-şi încerce glasul. Fetele protestară.

  — Noi ne cunoaştem glasul din liceu… Băieţii, obraznici.

  — E mult de atunci…

  O duduie albă şi cuminte se supuse.

  — Do, re, mi, fa, sol, la, si…

  Studentul înalt şi ţigănos, cu buze mari, care stătea rezemat de uşă, îşi dădu părerea.

  — Tenor…

  Râsete. Duduia se făcu roşie, mică, umilă. Interveni preşedintele.

  — Domnilor, mi-aţi făgăduit…

  O studentă, cu ochii negri în cearcăne, cu buzele umede şi nările tremurând, se enervă. Avea bucle negre, retezate la ceafă şi mâinile dezgolite până la umeri.

  — Domnule preşedinte, să înceapă ei întâi! Băieţii protestară, înfricoşaţi.

  — Primatul sexului frumos…

  — Primatul curajului, replică o blondă.

  În tumult, eu îmi căutam mansarda. Fum de ţigară, miresme de vestminte feminine, umbre. Rafturile priveau, mute. Deasupra căpătâiului, la pat, iconiţa îşi scutura frunze din coroana uscată de salcie. Mă simţeam atât de fericit şi atât de stingher…!

  Intervenţia preşedintelui soluţiona dilema.

  — Duduile vor face game, iar domnii vor coborî pentru câteva minute în curte. Băgaţi de seamă să nu spargeţi geamurile…

  Îi auzeam cum conspiră.

  — Suntem răciţi…

  Fetele au acceptat atunci să înceapă, dacă ei făgăduiesc că vor fi liniştiţi. Duduia cu cearcăne sfârşi gama corect, provocator.

  — Numele d-voastră şi facultatea?

  — Nonora… Drept şi Conservator. Băieţii.

  — Aaa?!

  A doua zi au început repetiţiile. într-o după-amiază, fetele, în cealaltă, băieţii. Aceasta a nemulţumit pe băieţi. Veneau târziu, fumau şi nu erau atenţi la dirijor. A trebuit să se accepte repetiţii comune. Băieţii se adunau cu o jumătate de ceas mai devreme. Unii îmi cereau politicos iertare că mă întrerup. Şi începeau să discute greva studenţească. Erau câţiva îndârjiţi, alţii purtaţi de curent, alţii împotrivă.

  — Dumneata ce crezi?

  Eu nu voiam să cred nimic. îi ascultam. De cum sosea cea dintâi fată, discuţia se înflăcăra.

  — Selecţia prin sex, gândeam eu.

  Fetele s-au plâns preşedintelui că „se face politică”. Şi preşedintele a interzis-o, ca prilej de dezordine. Dacă domnii colegi vor, să discute problema în altă parte, pe îndelete.

  Repetam Gaudeamus igitur… Se pogora în mansardă, prin fum de ţigară, printre cărţi, păreri dintr-un Heidelberg ce înviază. Era cald îmre pereţii albi, şi ne bucuram că afară ninge, şi ninge mult. Corurile străbăteau prin ferestruici şi înviorau strada. Fetele ajunseseră prietene. Se adunau în jurul sobei de zid, răsfoiau intrigate cărţi germane. Le ghiceam cum, seară după seară, sunt tot mai ispitite de mansarda mea. La început, îmi mărturiseau neliniştea cu care păşiseră într-o odaie scundă, fără covoare, cu rafturi multe şi ţigări fumegând. Era atât de nou, de nebănuit… Se