Nonora era tot mai provocatoare. Nu alegea. Zâmbea fiecăruia, accepta cât de mulţi curtenitori, îşi lăsa admiraţi cu pleoape apropiate genunchii, sânii, umerii. Supăra fetele, pentru că cerea în fiecare seară tovarăş care s-o conducă acasă. Sedusese şi pe preşedinte, care acum d întreba, în discuţii:

  — Domnişoara Nonora ce crede…?

  Într-o după amiază, am văzut cum se lăsa sărutată, la capătul se de un student frumos şi prost.

  — Eşti obraznic… Mi-ai luat tot rouge-ude pe buze…

  — Atât?

  Se împrietenise cu Bibi. Veneau împreună la repetiţii.

  — Cine îmi scoate şoşonii?

  Poate vorbise şi pentru mine. Se aplecau cinci tenori.

  — încet, încet!… N-am oferit decât şoşonii…!

  Favoriza pe Radu. îl întâlnise într-o seară la mine, şi poate i-a plăcut urâţenia lui de miop voinic şi cinismul celui care se lasă stăpânit de soartă. Radu era singurul prieten de care nu mă despărţise toamna. Pe ceilalţi îi vedeam rar şi comentam lucruri neînsemnate. Erau furioşi că îmi înstrăinasem mansarda unui cerc de necunoscuţi.

  — în curând ai să ajungi antisemit…

  Păstram aceeaşi intimitate în vorbă. Dar eu îmi căutam prieteni noi. Radu îmi era aproape un prieten nou. Descopeream în el, după ce ne despărţeam, atâtea daruri pe care nopţile sfârşite în cârciumi nu le năruiseră…

  Şi Radu venea în fiecare seară la mine, de când aflase că vine Nonora. O întovărăşea numai el acasă. Nonora îl prefera studenţilor, pentru că era inteligent, cinic şi „spiritual”. Ceilalţi erau frumoşi şi vulgari. Continua, totuşi, să se lase îmbrăţişată de toţi cei care îndrăzneau. Săruta cu buzele desfăcute, cu capul răsturnat. Se plângea apoi că „sălbaticii îi luau tot rouge-ul”.

  Bibi mi-a prezentat pe Andrei: înalt, spătos, brun, cu priviri de muncitor ambiţios. Voia să ajungă inginer şef. Inteligent şi volubil, se prefăcea curios de ştiinţă, dar îşi ascundea cu greu ambiţia. El voia să ajungă inginer şef. Mi s-a părut că Bibi îl iubeşte. M-a întrebat a doua zi cum îl găsesc? L-am lăudat, fireşte. Bibi s-a trădat.

  — Ai văzut ce sprâncene are…?

  La cea dintâi întrunire am mai cunoscut sumedenie de studenţi. Nu credeau în făgăduielile preşedintelui: persoană morală, juridică, cămin, colonie. Se simţeau însă bine în acea sală de muzică, alături de atâtea fete frumoase şi băieţi deştepţi. Preşedintele izbutise să capete semnătura rectorului pentru un act însemnat, izbutise să smulgă o subvenţie de la Prefectură şi aprobarea pentru colinde, festival, tombolă. Avea întotdeauna geanta plină şi era întotdeauna grăbit. în mai puţin de douăzeci de zile alcătuise un cerc recunoscut, înscrisese membrii, găsise sediu provizoriu, împărţise sarcinile comitetului. îşi pregătea, în acelaşi timp, teza în laboratorul de balneologie, cu halat alb şi fruntea încreţită.

  Membrii îi erau recunoscători pentru un singur lucru: că le dădea prilej să se întâlnească şi să se amuze. Studentul înalt, care stă totdeauna lângă uşă, a fost poreclit „GaidarofF'. E singurul care întrerupe lectura proceselor verbale ale şedinţelor de comitet, fără să fie chemat la ordine. Colegii l-au îndrăgit şi îl bat cu bulgări după fiecare repetiţie.

  La a doua întrunire s-au plătit cotizaţiile. Un fapt care m-a uimit: n-a protestat nimeni. După ce s-a sfârşit adunarea, am trecut toţi pe terenul de fotbal, vecin liceului, ca să ne batem cu zăpadă. Loveam îndârjit, cu deosebire în preşedinte, care interzisese mănuşile şi bulgării prea pie-troşi. Taberele s-au despărţit în câteva clipe. La dreapta mea lupta No-nora, apărându-se cu servieta, chiuind, îndemnând, blestemând. Aple-cându-mă să strâng bulgări, simt zăpadă pe gât, pe păr. Nonora râdea provocator, cu capul răsturnat.

  — Dumneata trădezi…

  — Spune-mi, Nonora…

  — Dacă mă răzbun şi te îngrop în zăpadă?

  — De vie?

  — Uite, am glumit. M-ai iertat…

  Tremuram. Se lăsase frig peste zăpadă. M-am întors acasă cu paşi uşori. Aş fi alergat. în mansardă am privit oglinda mult, mult. M-am hotărât să-mi las părul lung, să-mi îngrijesc faţa şi să-mi cumpăr gulere albe.

  Citeam, dar sufletul meu nu mai era al cărţilor. Ceea ce înţelegeam şi simţeam din cărţi, însemnam pe hârtie, cu creierul. Munceam ca la împlinirea unei datorii sau a unui obicei. Mă gândeam tot mai rar la mine însumi. Evitam să mă adâncesc, să mă întreb, să răspund.

  Pentru că părăsisem disciplina Jurnalului, îmi îngăduiam să mă contrazic faţă de mine, zi de zi. Nu urmăream nici o idee intimă. Lecturile nu mă mai nelinişteau. Le închideam în creier, în ceasul când începeau repetiţiile. Vieţuiam o viaţă nouă, ispititoare. Descopeream zi: după zi cum să ajut duduile la îmbrăcat, cum să răspund modest şi politicos laudelor aduse bibliotecii, cum să zâmbesc, cum să-mi îndulcesc asprimea privirilor.

  Austeritatea adolescenţei se risipise în toamnă. Uitam cu mulţumire tulburările care altădată îmi scurtau nopţile. Părăsisem ambiţiile cu care învinsesem liceul. Mă simţeam atât de fericit în mansarda mea plină de tineri… Pierdeam tot mai multe nopţi cu Radu. Vorbeam despre Nonora. El o sărutase; săruta pătimaş, muşcând buzele. Eu mă prefăceam nepăsător, păstrând masca sufletului vechi, care se năruia fără să-i înţeleg, împrejurările.

  Mă deşteptam dimineţile tot mai târziu. Mă aşezam la masă ca un funcţionar care aşteaptă fluieratul fabricilor. Citeam, citeam. S-ar fi spus că cineva mă însărcinase să-i rezum anumite cărţi. Rezumam corect, fără grabă. Adunam fişe în cartoane. Şi mă surprindeam gândind gânduri obraznic de streine fişelor.

  Noapte cu colinde la Patriarhie şi Palat, îngrămădiţi în maşini mari, fetele în costume muscelene, noi aprinşi de vinul patriarhului şi îmbătaţi de izbândă… Şi regele care ne întrebă, pe fiecare:

  — Dumneata…?

  — Chimia industrială, Majestate…

  Şi masa cu belşug boieresc de la Patriarhie, şi Gaidaroff care se întrebă câte ţigări putem pune în buzunar, şi Nonora care se înecase cu un cataif, şi preşedintele care râdea fericit şi sorbea pahare cu vin roşu, şi dirijorul care ne felicita…

  Am colindat, tot mai bine dispuşi,