la trei miniştri, un filantrop, un director de ziar şi la decan. După miezul nopţii, maşinile ne-au lăsat în faţa unei curţi ciudate. Era surpriza preşedintelui: o sală, la un prieten, cu pregătiri pentru petrecere până dimineaţa. Exclamaţii, uimire. Mă aflam între Bibi şi Nonora. Bibi descoperise un plic de vizită şi se distra scriind pe margini întrebări: „La ce te gândeşti?” Nonora răspunse: „La cel care trebuie să moară”. Eu am adăugat: „Când?” Nonora scrise: „Acum”. Bibi era înciudată: …„De ce?” Eu citai din Coşbuc: „Nu cerceta aceste legi…”. Nonora: „Eşti nostim”. Bibi: „Numai atât?” Eu: „Sufăr”. Nonora: „Minţi”. Eu: „Ai ghicit”. Bibi: „în prudenţă stă fericirea”. Eu: „Zău?” Bibi: „Obraznicule!” Nonora: „împăcaţi-vă”. Eu: „Nu mai avem loc pe plic”…

  Spre dimineaţă, cu zăpada îngheţată sub stele, am întovărăşit duduile acasă. Noaptea trecuse atât de repede… Se statorniciseră perechi, care îşi aruncau glume cu tâlc. Gaidaroff îşi fumase toate ţigările lângă o studentă în Farmacie, mică, ochi drăcoşi, sâni ispititori. Preşedintele, în capătul mesei, emoţionat:

  — Domnişoarelor şi domnilor… Băieţii, entuziasmaţi:

  — Vivatprofesores… Bibi, zâmbind:

  — Eu, aş… O blondă.

  — Eu m-am întristat stupid… Haide acasă… Nonora.

  — Mă plictisesc Radule, caută-mi şoşonii…

  Radu suferise toată noaptea, între două studente care vorbeau cu vecinii. A fost fericit că l-a chemat Nonora. A condus-o acasă, braţ sub braţ. Eu am întovărăşit pe Bibi şi căutam fraze în care să-i pot spune: tu, fără să roşesc. Izbuteam.

  Zile stăpânite de viaţă, îndoieli şi reculegeri nu ajungeau în suflet. Şi eram fericit, în început de iarnă albă.

  /. NONORA.

  Nu găseam prilej să-mi surprind tulburarea. Ceasurile erau tot mai I puţin ale mele. Le împărţisem: cărţilor şi cercului. Cărţi se adunau, multe. Cercul se însufleţise. Ne întâlneam, încă, în mansardă, pe înserat. Pregăteam balul şi festivalul. Duduile îşi căutau tovarăşi pentru tomj bolă. Preşedintele semna tot atât de multe hârtii şi compunea tot atâtea j proiecte. Vicepreşedintele, cel de la Chimia Industrială, palid şi calm, cerceta propunerile cu zâmbet şi logică glacială. Nu se entuziasma, nu vorbea, nu se lăsa copleşit de efuziuni colective. Zâmbea după fiecare discurs.

  — Acum, să examinăm şi teza contrarie…

  Îl enervau retorica şi cărţile lui Nicolae Iorga. Atât. Bibi se gândea tot mai mult la Andrei, şi tot mai prietenoasă se arăta faţă de mine. A pritnit cea dintâi să petrecem noaptea Sfântului Vasile, împreună cu „elita”, la mine, sus. Nonora, surorile bune de la sopran, poreclite „Florenţa”, două mediciniste sentimentale, blonda Măriuca, Gaidaroff, coj mitetul, câţiva de la Drept, Radu, Andrei erau invitaţii. Preşedintele a ' hotărât suma pe care trebuia s-o depună fiecare pentru sticlele de. şampanie.

  În ajun m-a vizitat un student spătos de la Politehnică, cu zâmbet umed şi cu ochi pistruiaţi. Mi-a spus că e membru în cercul nostru, că şi-a plătit cotizaţiile şi vrea „să petreacă revelionul” cu noi. îmi vorbea intim, cu glas de bas cinic, şi-mi spunea „şefule”. Fireşte, am acceptat. La plecare, clipind din ochi:

  — Jocuri au să fie?

  — Nu ştiu; preşedintele…

  — Ce preşedinte, şefule?! Jocuri de societate, pupăm ca leii!… Seara, „şeful” a venit cu un tânăr livid şi serios, pe care ni l-a prezentat: Gabriel.

  — Noi îi zicem „Malec”. E student şi el, săracul, la Drept.

  Râdea familiar. Apoi, către Gabriel care nu îndrăznea să treacă pragul:

  — Mă „Malec”, mă! Hai bă, studenţeşte…!

  În mansardă se făcu, dintr-o dată, tăcere stânjenitoare. Fetele se adunaseră lângă sobă şi aşteptau. Comitetul era încurcat. Eu zâmbeam şi ofeream scaune noilor-veniţi. Nonora îi privea provocator. „Şeful' uitase să-şi scoată galoşii, cu ochii la ea.

  — Domnişoara e studentă?

  — Nu.

  — Păcat, am fi fost colegi. Fetele râseră. Gaidaroff interveni.

  — Nu suporţi vizitele fără galoşi? „Şeful” hohoti, fericit.

  — Eşti bun! Ce zici, mă „Malec”?

  „Malec”, livid şi serios, privea pe Nonora. Fu ajutat să-şi desfacă paltonul. Se aşeză pe scaun, fără să mulţumească. Iarăşi tăcere.

  — Pe mine mă cheamă Gabriel…

  — Ştim, ne-o spuse domnul…

  — Elefterescu, Elefterescu… îţi place, mă „Malec”? îmi uitară numele.

  — Ca la Cluj, mă, cu ungurii. Mă iertaţi… era să-i înjur… Aşa-s eu, patriot. Tată-meu, spaima jidanilor… Sunteţi antisemiţi…?

  Verva domnului Elefterescu ne stânjeni. La răstimpuri, eu riscam câte un: „Da, da…” „Şeful” ne-a vorbit de bătăile lui, la Cluj, cu sublocotenenţii.

  — A fost lată rău. O dată eşti student! Unuia i-am zis numai atât: „Mă?'… A fugit, săracul. Râdea măgulit.

  — Eu nu-s omul să mă dau înapoi când e vorba de patriotism!… Noi aprobam. „Malec” privea pe Nonora, fix, resemnat, livid. O enerva. întorcea ochii, schimba scaunul, se prefăcea plictisită. „Malec” o privea, calm.

  — De ce te uiţi, domnule, aşa la mine?

  Întrebarea izbucni înfuriată. Domnul Gabriel tresări şi întoarse capul ordonat, fără să răspundă. „Şeful” făcea haz.

  — Aşa-i că-i nostim?… Am spus eu c-o să petrecem bine… Studenţeşte!… Auzeam şi de şampanie. Aia la miezul nopţii. Nu vă dau voie mai înainte, nici mort! Eu beau două pahare, să ştiţi! Nu mă cunoaşteţi… Ce zici, mă „Malec…”?

  S-ar fi spus că, jvialec” se încorda să zâmbească. Nu izbuti decât să-şr frece pleoapele şi să-şi subţieze buzele.

  — Aşa-i firea lui, tăcut. Azi e mai vorbăreţ, încă… să-l vedeţi când îl ceartă nevastă-sa… Rumoare.

  — E căsătorit…?

  — Da, din liceu… Şi are o nevastă frumoasă… Paria d'italiano con me e con altri…

  Mansarda se însufleţi într-o clipă. Fetele îşi ascundeau anevoie interesul cu care priveau pe domnul Gabriel. Preşedintele se lumină. Gaidaroff se apropie şi îi oferi ţigări. Domnul Gabriel se făcu palid, aProape cadaveric. Situaţia era ciudată, cu nelinişti comice, groteşti, Gagice. „Şeful” râdea.

  — O nevastă… Şi bine a făcut: are acum casă, masă, ce-i trebuie… El? la slujbă, nevastă-sa la Universitate… fericiţi…

  Domnul Gabriel făcu iar eforturi să zâmbească. Nu izbuti. începu