atunci să privească, îngheţat, pe Nonora. Privire iritantă, care tulbură, i insinuează spaime de coşmar, deprimă, nimiceşte siguranţa. Nonora se ridică de pe scaun.

  — Eu plec.

  Domnul Gabriel avu o zguduire pe care nu i-o bănuiam în seninătatea lui glacială. Se scutură. Apucă paltonul, pălăria şi fugi. N-am avut nici timpul să-i aprind lampa pe scara de lemn. îl auzeam, înspăimântat, cum alunecă, trosnind treptele.

  — Ce făcuşi, mă „Malec”, mă? Unde plecaşi? Stai, mă, să petrecem cu studenţii… şampanie, jocuri, mă…!

  „Şeful” se întoarse zâmbind.

  — Aşa face el… Dar îi băiat bun…

  Începu să vorbească. îl ascultau toţi, înciudaţi. Radu fuma mult, Nonora era enervată. Şopti.

  — Ăştia ne-au stricat petrecerea…!

  Atunci se auziră bulgări moi în geam. Aplecându-mă, zării prin ferestruică pe „Malec”. Domnul Elefterescu îi făcu senme. Ne priveam unii pe alţii, fără să înţelegem.

  — Plânge, săracul… Mă duc şi eu.

  Mi se păru atunci că în mansardă se făcuse frig. înfundai lemne în sobă. „Şeful” strânse câteva mâini, zâmbind trist.

  — Păcat de şampanie…

  După ce am auzit poarta închizându-se, jos, în curte, am răsuflat. Preşedintele era furios.

  — Cine i-a adus, domnule…?

  — Sălbatici…

  — Malec” suferă de un început de idioţie… Vicepreşedintele îşi rosti părerea domolit şi clar.

  — Asta i-a venit, cred, din însurătoare…

  N-am izbutit să uităm aventura decât aproape de miezul nopţii. S-a risipit din mansardă atmosfera de straniu grotesc, pe care o lăsase tonul şi privirile lui „Malec”, şi verva suspectă a d-lui Elefterescu, student la Politehnică. Mâneam şi umpleam pahare cu vin roşu. Gaidaroff se aşezase lângă Măriuca, Radu lângă Nonora, medicinistele între membrii comitetului, „Florenţa” între cei de la Drept, Bibi între mine şi Andrei. Bibi era cea mai tulburată de vizită şi de concluzia acră a vicepreşedintelui. Se întristase şi privea pe Andrei, numai pe Andrei.

  După şampanie se acceptară jocurile. Eram toţi prea veseli. Eu ghiceam urmările unei încercări ciudate, expansivitatea crizei depăşite, un surplus de energie care trebuia cheltuit.

  S-a întâmplat faptul de care mă temeam de la începutul jocului: să sărut pe Nonora… Şi ceilalţi care savurau spectacolul, socotindu-mă timid…

  Nonora era calmă; îi luceau la răstimpuri ochii ca un tăciune, apoi se adumbreau trişti.

  — Haide, începe… nu mă plictisi…

  — Pe frunte?

  — Dacă eşti pervers…

  — De câte ori? încercam eu să prelungesc.

  — Tu începe, îţi spun eu când să te opreşti.

  …Şi ceilalţi care se desfătau… Cum era să le spun că eu nu pot săruta altfel pe Nonora?

  — Una… două… trei… cinci… nouă… cinci… patru… Numărau băieţii. Nonora mă opri obosită. Râdea.

  — Nu ştii…

  Eram tulbuut, furios. Trebuia să mă apăr, şi nu izbuteam să încep fraza.

  — Cu public, fireşte că nu ştiu… -E inutil; te lauzi…

  M-am deşteptat, dimineaţa, întristat. Aş fi vrut să însemn într-un caiet cele ce se petreceau în suflet. Pierdusem, însă, obiceiul Jurnalului. Ş-apoi, nici nu înţelegeam nimic. Lăsam să mă poarte viaţa, cercul, preşedintele, Nonora, Bibi… Am adormit iar. Am visat vise stranii, cu bărbaţi care mă strigau: „Şefule, şefule, te cheamă «Malec…»!”.

  Ne vedeam aproape în fiecare zi. Nonora aducea cele mai multe obiecte pentru tombolă. O întovărăşea Radu, încărcând pachetele în trăsură şi aprinzându-şi nemulţumit ţigară de la ţigară. Radu continua să adoarmă în zori, dar nu lipsea de la nici o întâlnire cu Nonora. Când rămâneam singuri, îmi lăuda ochii Nonorei, buzele, pulpele, şoldurile, pieliţa. îmi povestea mângâieri, reţinute de pumnul ei, deasupra genunchilor, la cinematograf; sărutări prin ganguri, pe străzi dosnice. Toate acestea nu mă tulburau. Mă interesau ca un fapt nou şi ciudat. Nonora, care bănuia indiscreţiile lui Radu, mă privea provocator în ochi. încerca să mă supere, oprindu-se în mijlocul vreunei anecdote:

  — Ł7nu înţelege…

  Ştiam că Nonora nu crede ceea ce spune. Dar mă umileau privirile blajine ale fetelor şi superioritatea vulgară a băieţilor. Şi, cu toate acestea, suportam situaţia cu un amestec de plăcere şi plictiseală, pe care nu-l înţelegeam. Aş fi putut rămâne într-o seară singur cu Nonora, să mă apropii, s-o îmbrăţişez barbar şi s-o sărut aspru, lung, înăbuşitor pe gură. Ştiam că mai mult nu se poate. Ascultasem de atâtea ori tângu-ielile lui Radu; cum îl aţâţă, cum îi râde fierbinte aproape de obraji, cum îl sărută, cum se lasă mângâiată, cu dinţii strânşi, dar cu pumnul pe mâna lui umedă, ş-apoi îl veştejeşte, zâmbind drăcesc: „Acum ajunge! Hai, marş…!”

  Aş fi putut face şi eu acelaşi lucru. De ce îl evitam, rezumându-mă să fiu socotit un exemplar ciudat de puritate, de nevinovăţie, când suportam şi eu aceeaşi mediocră viaţă sexuală ca toţi ceilalţi, purtat de întâmplări…?

  Nu-mi înţelegeam pornirea către Nonora. Când mi-a spus cea dintâia oară pe nume, am fost fericit. N-am avut curaj să mă întreb dacă mi-e dragă. Dar simţeam că altceva mă ispiteşte şi mă desfată în apropierea ei. Ştiam cât de anevoie izbuteam să citesc nemţeşte după ce pleca Nonora. Mi-aminteam atâtea pagini neînţelese, din pricină că păstram în nări încă prea proaspătă mireasma ei şi în ochi se furişau scenele povestite de Radu.

  Mi-era teamă de ea, şi o doream. Surprinzându-mă dorind-o, eram umilit, mă mustram, mă insultam. Treceau câteva ceasuri şi iar mă descopeream aşteptând-o.

  În dimineaţa festivalului a venit la gară, enervată de rolul pe care-l juca în piesă. Nu izbutise, încă, să şi-l înveţe. Cu Radu a băut patru coniacuri în restaurantul gării. Nu l-a lăsat să plătească.

  — Tu ai să-mi plăteşti capriciile la bal. Poate vrei să mă scoţi regină… Radu fuma enigmatic şi-i şoptea la răstimpuri.

  — Eşti apetisantă…

  — Eşti un nesuferit!

  — îţi tremură nările…

  — Vei fi crezând că din pricina ta? «

  — Fireşte…

  — Eşti urât.

  — Ştiu; dar mă placi… Nonora se prefăcea că râde.

  — Semeni cu un