— Mă placi…

  — Eşti enervant şi te repeţi. Fugi de aici; nu mai ai nici un haz…

  Bibi era indispusă că lipsea Andrei. GaidarofT purta trusa cu machiaje. Preşedintele, cu ochii vii sub fruntea obosită, alerga; lăzile cu obiecte pentru tombolă, lada cu costume, bilete pentru membri, servieta cu acte… Comitetul încercă, fără să izbutească, să organizeze convoiulpjn ocupat, zgomotoşi, un vagon. Dirijorul insinua un cor; fu respins de insurgenţi, care preferau să glumească în faţa ferestrelor.

  Am lucrat trei ceasuri ca să decorăm sala cu brad şi panglici inelate de hârtie. Pianul era dezacordat, cu trei clape lipsă. Iar eu trebuia să cânt din Grieg…

  Masa, în restaurantul pustiu, într-o sală caldă şi înviorată de neastâmpărul nostru. Nonora se aşezase între mine şi Radu.

  — Puneţi-mi vin! Puneţi-mi vin…!

  A jucat la festival mai bine decât am fi socotit noi. După lăsarea cortinei înguste, s-a refugiat în odăiţa vecină şi a cerut ţigări. Aveam eu o cutie şi mă pregăteam să i le dau, dar Radu i-a întins mai înainte cutia lui. L-a sărutat pătimaş, în faţa noastră. Radu s-a îmbujorat, dar nu şi-a pierdut calmul.

  — Sărutam pe oricine îmi dădea ţigări…

  Preşedintele, încurcat, a trebuit să uite; jucase prea bine. Fetele se prefăceau supărate. Numai Bibi, tristă, o apăra.

  — Aşa răsplăteşte ea… Gaidaroff, în taină:

  — Tata e de vină, că nu m-a lăsat să fumez…

  Balul… Provinciale rău fardate şi concurentele la premiul de frumuseţe, şi familii care consumă multe sticle cu sifon, şi logodnicii cu haine negre şi pantofi prea strâmţi, şi sublocotenenţi care spun, ironici: „Domnişoara e pansivă”…

  Preşedintele îmi încredinţase supravegherea locului celui mai greu: garderoba. Trebuia să clasez patru sute de paltoane, mantouri, pălării şi perechi de galoşi, pe două mese. Răspunderea era mare. Gaidaroff îmi da ajutor şi potolea, glumind, nerăbdarea celor care aşteptau cu paltoanele pe braţ să le vină rândul. Aproape de ceasul zece, apare – protestând că-e student şi nu trebuie să plătească – domnul Elefterescu.

  — Bine, şefule, nu mă anunţaţi şi pe mine că avem bal! De-abia am prins ultimul tren. N-am avut nici timp să trec pe la „Malec”. Săracul, ce râu o să-i pară…

  Eu l-am trimis în odaia noastră, vecină sălii de dans şi vecină garderobei. Râdeam cu Gaidaroff de plăcerea cu care va fi întâmpinat „Leul”. Atunci apăru Nonora.

  — închipuiţi-vă, îmi spune tu… E revoltător, îl întrece pe „Malec…”! Eu îl bat…!

  — Exagerezi…

  — îl bat, vă spun că îl bat… Pe el şi pe „Malec”… Cine le-a spus, domnule, că avem bal? De unde i-aţi mai scos, frate…?

  În timp ce noi ne desfătam de mânia Nonorei, apărură din sală Radu vicepreşedintele şi Măriuca. Erau tulburaţi.

  — Ştiţi că a venit prietenul lui „Malec”… Numai de el vorbeşte… Ne-a exasperat…

  — Spune că „ce rău o să-i pară”…

  — Şi la toată lumea spune tu…

  — Şi e obraznic, adăugă timid Măriuca. Pe mine m-a făcut „găinuşă” Semăn eu cu o „găinuşă”?

  Gaidaroff, curtenitor:

  — Vai de mine…

  Vicepreşedintele căuta o soluţie practică şi discretă să-l elimine. Nonora prinsese curaj.

  — Eu îl bat!

  — Fii prudentă, ne-am grăbit s-o sfătuim noi. în clipa aceea intră şi preşedintele, nervos.

  — Ştiţi că a venit… ăla… prietenul lui „Malec”…

  — Leul”, ştim…

  — De ce l-aţi lăsat, frate, să intre? Se duce la fiecare şi-i povesteşte cum a cunoscut el pe „Malec”. Şi râde singur, şi bate din palme… Ne-a compromis cercul…

  Eram toţi furioşi, dar nu ne puteam stăpâni să nu admirăm situaţia de vodevil, comică şi ciudată, pe care ne silise s-o acceptăm, pentru a doua oară, domnul Elefterescu. Eu râdeam fără nici o părere de rău şi făgăduiam preşedintelui să scriu o comedie cu aceşti doi prieteni stranii.

  O duduie din localitate mă întrebă blând şi jenat.

  — Vă rog… e adevărat că studentul care stă la masa primarului a cunoscut pe „Malec” sau e o farsă?

  Nonora i-a explicat înfierbântată legăturile dintre artistul de cinematograf şi prietenul d-lui Elefterescu. Nu trecu mult, şi intră chiar „Leul”, îmbujorat de vin.

  — E prea cald aici, fraţilor… Deschideţi geamurile… O să răciţi… Aşa a răcit sora lui „Malec”…

  Nu avu nimeni curajul să înceapă. Naturaleţea „şefului” dezarma. Se apropie de Nonora şi clipi ştrengăreşte din ochi.

  — Te-ai dat cu jidanii, hai? Interveni preşedintele.

  — Fără politică, te rog, şi fără obrăznicii. Domnişoara e indispusă…!

  — Ţi-o dispun eu, şefule… Că doar n-o fi amorezată… Vicepreşedintele începu o frază în care punea două premise, politicos şi reţinut.

  — Aşadar, concluzia…

  — Ia lasă gluma, şefule! O dată suntem studenţi…

  Nonora se îmbrăcă mâniată, spuse „noapte bună” şi plecă. Radu şi cu mine alergarăm în stradă. N-a voit cu nici un chip să se întoarcă.

  — Mă torturează… e obsedant cu „Malec” al lui… II văd… e aici… Sunt nebuni amândoi, ascultaţi-mă pe mine… Sau e beat…

  Radu a voit s-o întovărăşească acasă. Nonora m-a acceptat pe mine. Am aşteptat în gară trenul de unsprezece şi un sfert. Nonora a cerut lichior şi cafea. I-am oferit cutia cu ţigări. Părea că nu-şi aduce aminte.

  — Iar sunt plictisită… De altfel, ţigările sunt proaste, şi tu degeaba aştepţi să te sărut, mai ales fără public şi fără adversari.

  Atunci i-am apucat mâna şi am muşcat-o sălbatic. Ochii i-au sticlit în cearcăne; tremura. Şi-a ascuns muşcătura sub batistă. Tăcere. Mă zăriseră câţiva călători, care nu-şi mai luau ochii deasupra noastră. Nonora nu părea stânjenită; fuma şi umplea păhăruţul cu lichior. O admiram cât e de rezistentă.

  — Poate ştii să şi săruţi…

  Întrebarea fu şuierată cu buzele şi cu ochii. -Da.

  — Păcat. Nu mai eşti interesant…

  Ştiam că se preface.