Mă apropiai mult de ea, mai mult ca niciodată. Nu ştiam ce să-i spun. Nu ştiam nimic; nici cum s-o privesc, nici cum să-mi păstrez mâinile, nici dacă trebuie s-o mai muşc.

  — Nonora…!

  — Te afectezi…

  Cele două ceasuri, în tren, le-am petrecut neliniştit, stăpânindu-mă să n-o sărut, să n-o îmbrăţişez. Mă întrebam la răstimpuri, fără să ştiu dacă eu voiam să mă întreb sau dacă întrebarea mă stăpâneşte: o iubesc? Nu puteam răspunde. Dar mă simţeam trist, trist când răspundeam: o iubesc… Mi se părea că alături de răspuns încolţeşte o nouă întrebare: aceasta e dragostea?… Şi iarăşi mă gândeam: nu! nu…!

  Nonora era plictisită şi fluiera. îmi spuneam cât de mult va trebui să mă schimb ca să-i plac: să ştiu glume, s-o conduc la spectacole, să ştiu să-i apuc braţul, fără să-mi încurc paşii, să-i vorbesc curtenitor în public, fără să mă stânjenesc, să fiu îndrăzneţ, să învăţ dansurile, să-mi croiesc hainele la magazine de pe Calea Victoriei, să-mi părăsesc cărţile, să Pierd prietenia lui Radu…

  În gară abia am mai găsit trăsuri. Nonora era gânditoare. îmi vorbea mult mai blajin. în sufletul meu izvorâră atunci chemări uitate, din ado-jescenţă, din anii când scriam Jurnal. Cineva strigă, înlăuntru-mi: vo-ln|â, voinţă, voinţă!… Sufletul mi se lumină ca după o regăsire. Dar lu-”^a era palidă şi tremurătoare. Nonora îmi vorbea blând şi cald. Ş-a-i, iar p tzr;*

  Poj

  1Ł>r a tăcut.

  În mine, chemările creşteau, creşteau. îmi vedeam anul fărâmiţat din pricina Nonorei. Şi cel puţin dacă mi-ar fi dragă. Dar nu mi-e dragă. Mă tulbură, numai.

  Aproape de casă, Nonora îmi şopti, cu gura aproape.

  — Mâine vin iar la tine…

  — Poate să nu fiu acasă.

  Zâmbeam. Nonora mă privi, fără să se supere, fără să se încrunte.

  — Devii interesant…

  Am plătit birjarului, care s-a depărtat cu urechea la pândă. Simţeam nevoia să spun: „Nonora, mă plictisesc eu acum. Am nervi şi am sânge. Tu mă enervezi fără a fi cel puţin o femeie fatală. Şi nu e nici cazul La femme et le pantin. Rămânem prieteni. Dar la cinematograf cu tine nu merg şi nici n-am să te văd prea des. Mă consumi inutil. De altfel, am de lucru.”

  …Nonora păşea lângă mine, O bănuiam neliniştită.

  — Vorbeşti nişte absurdităţi… Şi tu, şi Radu sunteţi bolnavi: vă socotiţi irezistibili. Poate crezi că voiam să te seduc, nu? Veneam la tine să te văd în treacăt, atât. Nu poza în victimă. Puteai fi mai politicos, dacă aveai de lucru.

  …Nu ştiam ce să răspund. Ne-am urat „bună seara” reci şi rezervaţi. Pe străzi, întorcându-mă acasă, îmi era ciudă şi mă simţeam totuşi fericit. „Am voinţă, am voinţă…!” mă minţeam eu.

  De arunci, Nonora n-a mai bătut la uşa mansardei.

  Pe d-l Elefterescu l-au eliminat cu un mijloc riscant: i-au dat să bea rom şi vin alb. A cântat singur Gaudeamus în restaurant, a început să plângă, a jurat că iubeşte pe Nonora şi a făgăduit să înscrie în cerc pe soţia şi sora lui „Malec”.

  Stăteau lângă el Gaidaroff şi Radu, ca să nu spargă paharele. Preşedintele a cerut personal scuze familiilor la care se aşezase „Leul”, întrebând:

  — S-teţi antisemiţi?

  După miezul nopţii a început să vorbească italieneşte cu Gaidaroff.

  Sfârşea toate frazele tânguindu-se:

  — Ilpovero, „Malec”…

  A învinuit Cercul că nu ştie să petreacă „studenţeşte”: trebuiau sa reţină pe Nonora şi s-o pedepsească silind-o să-l sărute. Apoi, trebuiau să interzică dansurile, iar publicul să joace hora. Se oferea să cânte el dacă l-ar fi acompaniat Nonora. A povestit numeroase anecdote cu tatăl lui „Malec”, care ştie să cânte din flaut. Râdea atât de puternic de ce'e ce povestea, încât a trebuit să-şi scoată gulerul. A voit să intre în sala 51 să vorbească publicului. Ca să-l reţină, Radu l-a călcat pe picior. „ glefterescu a început să plângă şi apoi a insultat pe preşedinte, în lipsă, oumindu-l,jidan”.

  După două sticle, a adormit.

  IV. INTERMEZZO.

  A fost o iarnă întunecată şi neliniştită pentru mine. Vreme de două luni, din ceasul când întâlnisem pe preşedinte până în noaptea despărţirii de Nonora, mă călăuzise un strein. Simţeam aproape organic cum mă modific sub înrâurirea oaspeţilor mansardei mele.

  Ajunsesem incoherent, dezorientat şi stăpânit de slăbiciuni, ca toţi tovarăşii de cor. Mă gândeam prea mult la Nonora, şi gândul acesta nu-mi îmbogăţea sufletul, ci numai îl tulbura, îl usca, îl înăsprea.

  Reîntoarcerea a fost chinuitoare. Mă simţeam atât de bine, în fiecare seară, în mansarda plină… Cald, fum de ţigară, glasuri tinere, apropierea Nonorii, prietenia lui Radu, glumele lui Gaidaroff… De acum, tăcerea. Uitasem ispitele ce cuprind sufletul în înserări singuratice. Am regăsit voluptatea amară a zilei încheiate tăcut, la masa de lemn, neştiut şi nedorit de nimeni. Seninătatea nostalgică aşternută pe frunte de ispitele înfrânte, de mondenitatea definitiv depăşită, de bucuriile pe care sufletul le-a cunoscut, le-a sorbit şi nu le-a destăinuit altui suflet.

  Zi după zi mă încordam să-mi găsesc vechea cale. Alunecam în întrebări chinuite, mă nelinişteau hotărâri pe care trebuia să le iau şi nu aveam curaj. Nopţile erau iarăşi întrerupte de tresăriri, obosite de insomnii. Im făgăduisem să nu evit scrutarea până în adâncuri.

  Cea dintâi hotărâre: acoperirea lipsurilor surprinse în toamnă. Regăsii disciplina lecturilor de dimineaţă, în mansardă, cu note şi extrase. Dar munca nu mă istovea şi nu mă liniştea. Tortura era Nonora şi experienţele pe care le bănuiam în prelungirea tovărăşiei noastre. îmi spuneam: acolo era viaţă, aici sunt cărţi; acolo era curaj, prospeţime, noutate; aici e laşitate comodă şi surogat. Şi nu ştiam dacă trebuie să mă felicit pentru pasul meu, care îmi dăruise rostul şi unitatea, dar care mă depărta, poate, de viaţă.

  Încercai reîntoarcerea la asceză. Nesincer, şi cu ispitele lui Radu, ascetismul meu fu curând înfrânt. Mă resemnai să accept fiziologia fără Sentimentalism şi fără pierdere de vreme. Nu voiam să mă risipesc