tu n-ai considerat că merită să spui fără să te întrebăm. În ambele cazuri avem de-a face cu un proces de selecţie inconştientă. Este însă oricând posibil - şi acest lucru ne îngrijorează, Leamas -, este absolut posibil ca într-o lună sau în două să avem pe nepusă masă nevoie disperată să aflăm despre acele cu gămălie şi despre agrafele pentru hârtie, înţelegi, amănunte aparent nesemnificative. Asta face în mod normal parte din faza a doua, cea pe care tu nu ai acceptat-o în Olanda.

— Adică, vrei să zici că mă ţii la naftalină până o să ai nevoie de mine?

— Profesiunea de fugar, remarcă Fiedler cu un zâmbet, cere multă răbdare. Foarte puţini sunt potriviţi pentru asta.

— Pentru cât timp? insistă Leamas.

Fiedler nu răspunse.

— Ei bine?

Fiedler vorbi pe un ton brusc însufleţit:

— Îţi dau cuvântul meu că, de îndată ce voi putea, îţi voi da răspunsul la întrebare. Uite ce e, aş putea să te mint, nu? Aş putea zice o lună sau mai puţin, numai ca să te fac să fii mulţumit. Dar îţi spun că nu ştiu, pentru că ăsta este adevărul. Ne-ai dat nişte indicii: până nu le verificăm, nici nu vreau să aud să-ţi dăm drumul. Dar, după aceea, dacă lucrurile vor sta aşa cum cred eu, vei avea nevoie de un prieten, iar acela voi fi eu. Îţi dau cuvântul meu de neamţ.

Leamas fu atât de surprins, încât o clipă rămase fără glas.

— Bine, acceptă el într-un târziu. Joc cum zici tu, Fiedler, dar dacă mă tragi pe sfoară, găsesc eu o cale să-ţi rup gâtul.

— Poate că n-o să fie nevoie, replică Fiedler pe un ton egal.

Cel care trăieşte izolat, nu separat de alţii, ci singur este expus unor pericole psihologice evidente. În sine, practica înşelăciunii nu prezintă exigenţe prea mari; e o chestiune de experienţă, de cunoştinţe profesionale, este ceva ce majoritatea dintre noi putem dobândi. Dar, în timp ce un şarlatan, un actor de teatru sau un jucător de cărţi se poate întoarce, după ce-şi joacă rolul, în rândul admiratorilor săi, agentul secret nu se bucură de un astfel de refugiu salvator. Pentru el, înşelăciunea este, înainte de toate, o problemă de autoapărare. Trebuie să se protejeze nu numai de pericolele din afară, ci şi de cele dinăuntru, şi împotriva celui mai firesc impuls; deşi poate câştiga o avere, se întâmplă ca rolul său să-l împiedice să cumpere un aparat de ras; deşi poate fi un erudit, e posibil să fie nevoit să nu mormăie decât banalităţi; chiar dacă ar fi un soţ şi un tată afectuos, trebuie, în orice situaţie, să se abţină faţă de cei în care, în mod firesc, ar trebui să se încreadă.

Conştient de tentaţiile copleşitoare care-l asaltează pe un individ izolat permanent în iluziile sale, Leamas recurgea la metoda care constituia cea mai bună protecţie pentru el; chiar şi atunci când era singur, îşi impunea să trăiască având personalitatea pe care şi-o asumase. Se spune că, aflat pe patul de moarte, Balzac se interesa cu ardoare de sănătatea şi de prosperitatea personajelor pe care le crease. La fel şi Leamas, care, fără să renunţe la forţa inventivităţii, se identifica întru totul cu ceea ce plăsmuise. Însuşirile pe care le dovedea în faţa lui Fiedler, nesiguranţa neliniştită, aroganţa protectoare care ascundea jena, nu erau aproximări, ci extensii ale unor calităţi pe care chiar le avea; de aici şi târşâitul uşor al picioarelor, aspectul neglijent, indiferenţa faţă de mâncare, şi o dependenţă crescândă faţă de alcool şi faţă de tutun. Când era singur, rămânea credincios acestor obiceiuri. Ba chiar le exagera puţin, bombănind pentru sine despre lucrurile nedrepte din Serviciu.

Doar foarte rar, aşa ca acum, îşi permitea primejdiosul lux de a recunoaşte marea minciună în care trăia.

Control avusese enorm de mare dreptate. Fiedler umbla ca un individ condus în somn în plasa pe care Control o desfăşurase pentru el. Era straniu să observi identitatea de interese tot mai mare între Fiedler şi Control: era ca şi cum ar fi căzut de acord amândoi asupra aceluiaşi plan, iar Leamas fusese trimis să-l împlinească.

Poate că ăsta era răspunsul. Poate că Fiedler era „interesul special” pe care Control lupta cu atâta disperare să-l păstreze. În astfel de chestiuni, era complet lipsit de curiozitate: ştia că nu putea rezulta nimic bun din deducţiile sale. Cu toate acestea, spera din tot sufletul să fie adevărat. Era posibil, în cazul acesta, chiar era posibil, să se ducă acasă.

Capitolul 14

Scrisoare către un client

 

Leamas era încă în pat a doua zi dimineaţa, când Fiedler i-a adus scrisorile să le semneze. Una era pe hârtie de scris subţire, de culoare albastră, de la Seiler Hotel Alpenblick, Lake Spiez, Elveţia; cealaltă, de la Palace Hotel, Gstaad. Leamas citi prima scrisoare:

 

Către Domnul Director,

Banca Regală Scandinavă Ltd.

Copenhaga

 

Stimate domn,

Călătoresc de câteva săptămâni şi nu am primit deloc corespondenţă din Anglia. Prin urmare, nu am primit răspuns la scrisoarea mea din 3 martie, prin care solicitam un extras de cont pentru depozitul pe care îl deţin în comun cu Herr Karisdorf. Pentru a preîntâmpina o nouă întârziere, vă rog să aveţi amabilitatea de a-mi trimite o copie a documentului la această adresă, la care voi rămâne două săptămâni, începând din 21 aprilie:

c/o Madame Y. De Sanglot,

Avenue des Colombes 13,

Paris XII,

Franţa.

îmi cer scuze pentru confuzia creată.

 

Al dumneavoastră,

(Robert Lang)

 

— Ce e cu toată povestea asta despre o scrisoare din 3 martie? întrebă. Nu le-am scris nicio scrisoare.

— Nu, nu le-ai scris. Din câte ştim noi, nu le-a scris nimeni. Iar asta va nelinişti banca. Dacă există vreo inadvertenţă între scrisoarea pe care le-o trimitem acum şi scrisorile pe care le-au primit de la Control, vor presupune că soluţia se găseşte în scrisoarea lipsă din 3 martie. Reacţia lor va fi să-ţi trimită extrasul de cont, aşa cum ai cerut, însoţit de o notă de acoperire prin care îşi vor exprima regretul că nu au primit scrisoarea ta din 3 martie.

Cea de-a doua scrisoare era