meleagul. Nina a achitat nota şi se ridică de la masă. Îmi face insesizabil cu ochiul şi se îndreaptă spre toaletă. Mă fofilez în urma ei. Strecor o bancnotă în mâna îngrijitoarei şi intru la Ladies. Nina, chipurile, se aranjează la oglindă.

— Îmi pare rău...

— St!

Indică una din cabine, ocupată. Scoate iute un portvizit din poşetă şi mi-l bagă în buzunarul de la piept.

— Ce-i asta? suflu.

— E al tipului care-a venit la masă. I l-am palmat când se vâra în mine...

Aud sifonul de la cabina ocupată şi mă grăbesc să dispar. Reflectez la ce va să zică profesionalism şi tehnică. De undeva, din eter, Coana Aurica îmi face cu ochiul.

 

***

 

Un portvizit clasic, cu conţinut clasic: buletin de identitate, carnet de conducere, un bon de la Nufărul, cartea de vizită a unui dentist, o bancnotă de cincizeci de dolari, două de zece mii de lei şi fotografia unei brunete mioritice. Asemănarea cu o oaie este frapantă. Pe verso, lângă numărul de telefon, semnează Loredana. Practic şi eficient! Pe vremea mea, se mai pomenea despre "o piedică în calea uitării".

Se numeşte Marin Panduru, are douăzeci şi şase de ani şi locuieşte în Militari. La ora asta, se întreabă probabil unde dracu' a pierdut portvizitul. Exclus să-i treacă prin minte că i l-a săltat Nina. Îl dau în urmărire urgentă şi o car spre Dorinel. E aproape ora patru.

 

 

Mă aşteaptă la locul stabilit. Stă într-un picior şi cu celălalt în echer, rezemat de zid. Mănâncă Boni Bon. Cu pumnul, nu ciugulit. În două reprize isprăveşte tubuleţul de pastile colorate care seamănă cu un etui de termometru. Când mă observă, îşi revizuieşte politicos ţinuta. M-am lăsat reperat de la circa cincisprezece metri, vrând să-i verific vederea de la distanţă. N-are probleme. Mă verifică şi el, privindu-şi ceasul. Constată mulţumit că sunt punctual. După care mă pofteşte la Boni Bon.

— Nu vreţi?

Nu vreau. Îi pare rău, pentru că aşa l-a învăţat bunică-sa.

— Sunt gata.

Iar pe mine, mă dă gata. Cu cel mai firesc aer din lume, mă ia de mână şi încearcă să-şi potrivească paşii după ai mei. Probabil, aşa e obişnuit să procedeze cu adulţii din familie. Mânuţa e rece şi lipicioasă. Mi se încredinţează cu totul şi încerc un sentiment bizar... Ce mai încolo şi încoace, simt că mi se topeşte inima. De ce, dracu' ştie! Nu mă dau în vânt după bambini.

Se aşază cu dezinvoltură în dreapta volanului. La un calcul sumar, circulă frecvent cu trei autovehicule babane şi nu m-ar mira să aibă şi bunică-sa un căluţ. Măcar un Fieţel, acolo... E atent la toate manevrele mele, dar nu pune mâna pe nimic. Dresură de înaltă clasă! După ce-şi epuizează curiozităţile de conducător auto, se lasă pe spate şi îşi potriveşte ochelarii cu arătătorul lipicios:

— E departe?

— În zece minute ajungem.

— Ştiţi... puteam să ne întâlnim şi mai devreme pentru că bunica s-a dus la coafor şi după aia joacă poker la doamna Valerian.

— Probabil, nu ştiai chestia asta la prânz.

— Ba ştiam. Eu şi bunica ne afişăm în fiecare dimineaţă programul lângă telefonul din bucătărie.

Mă uit la el nedumerit:

— Atunci?! De ce mi-ai spus că...

Îşi întoarce toată faţa spre mine. Doamne, cât poate fi de rotund şi caraghios! Iar nasul ăsta-cireaşă, bretonul lung şi ochelarii Optinova i se potrivesc de minune. O caricatură delicioasă pe care îţi vine s-o mănânci! Pare puţin încurcat. Îşi desprinde gogoloiul de chewing gum din spatele urechii şi începe să mestece cu nădejde:

— Ştiţi, m-am gândit că s-ar putea să mă răpiţi. Dacă sunteţi complicele mafiotului?

— Aha, ai avut nevoie de timp ca să faci cercetări.

— Cam aşa ceva.

— Deci, legitimaţiile noastre nu te-au convins.

— Sunt încă mic şi n-am mai văzut altele până acum. De unde să ştiu dacă sunt adevărate?

— Corect. Practic, cum ai procedat?

— M-am dus la domnul poliţist care păzeşte blocul cu crima şi... ă... ă... staţi să vedeţi. I-am zis că la ora patru am o afacere importantă, tot cu un domn poliţist.

— Şi ăla nu te-a trimis la plimbare?

— Nu, că v-am descris... P-ormă, i-am zis că s-ar putea să întârzii dar tot vin. Aşa l-am minţit eu... Să văd dacă vă cunoaşte... "A!, zice el, Cap Bob! Dacă-l văd, îi spun, fii liniştit, dar vezi să nu întârzii prea mult." Eu ştiam cum vă cheamă, aşa că — ridică din umeri — asta e!

— Bravo, eşti prudent. Dar de unde ştiai că ăla e poliţist? Nu-i în uniformă.

— Asta n-a fost greu. De ieri pierde timpul pe la noi şi p-ormă, l-am văzut aseară bând o bere cu sectoristul nostru pe care-l cunoaşte toată lumea. Era pe terasă la Trei Ochi Sub Plapumă, ştiţi, unde sunt umbrelele roşii.

Râd, puştiul mă amuză colosal:

— De ce i se spune Trei Ochi Sub Plapumă?

— Fiin'că domnul Fane, patronul, are o nevastă care are un ochi de sticlă, dar face nişte pateuri, o bunătate! I-au plăcut şi lu' bunica, care-i foarte dificilă... Adică, se întoarce la idee, când se culcă, la ei acasă, sunt doar trei ochi sub plapumă, în loc de patru. E logic.

Am ajuns, parcăm, coborâm. Intrăm în sediu. Sergentul de la poartă mă salută reglementar. Dorinel salută şi el foarte politicos. S-a simţit inclus în ceea ce el consideră a fi fost doar un act de gentileţe. Gradatul se uită lung după noi.

 

 

Puştiul îi face o impresie bună maiorului Demetru. Cred că în sinea lui îi acordă un şapte plus, poate chiar minus opt, ceea ce din partea lui Suliţă echivalează cu un Oscar.

În ce mă priveşte, mi-am format convingerea. Dorinel e ocnă mare! Că-i bine crescut, mă rog, trăiască bunica!, dar se orientează din mers. A simţit imediat că Suliţă-i altă căprărie decât Cap Bob sau Babuinul şi-a schimbat tangoul. Stă în rezervă, aşteaptă să fie întrebat, nu se lansează în observaţii personale. La intrarea maiorului, se ridică frumos în picioare, ceea ce dă bine de tot; rămâne în poziţie de drepţi şi înghite guma de mestecat.

Suliţă vrea să ştie cu cine are de a face şi-i trânteşte un interogatoriu: părinţi, şcoală, note, prieteni, preocupări. Aştept din