clipă-n clipă, să-l întrebe dacă-şi spală urechile. În principiu, întrebările cu caracter intim sunt de natură să dezgheţe un copil. Nu însă când emitentul se numeşte Demetru, putând să-l cheme la fel de bine Ignaţiu de Loyola. Tonul e sec, lasă urme de glaspapir. Dacă i-ai sugera să zâmbească sau să-şi scoată pantalonii, ar rămâne la fel de încremenit.

A depăşit generalităţile şi începe tirul întrebărilor incomode:

— Cum de te-au lăsat părinţii să vii singur la Poliţie?

Dorinel îl priveşte printre cele două degete cu care-şi potriveşte ochelarii:

— N-am venit singur, m-a luat de acasă Cap Bob.

— Tot nu e normal.

— E normal pentru că părinţii mei sunt oameni de afaceri foarte o-cupaţi... ă... ă... ă... şi cu firme străine. Bunica suferă de ficat, după masă bea ceai hepatic şi trebuie să stea întinsă... ă... ă... mai multe ore. Cap Bob mă duce şi înapoi.

Îmi cenzurez orice umbră de surâs. Minte ăsta micul, ca un purtător de cuvânt prezidenţial.

— Hm... Privirea lui Suliţă urcă de la adidaşii italieni ai lui Dorinel până la ochelarii a căror achiziţionare i-ar dezechilibra ţeapăn salariul de Major: Cum de te aflai la ora zece pe terasa blocului, în loc să fii la şcoală?

Directă de dreapta, dar Dorinel fentează bine. Răspunsul e neaşteptat, mă lasă şi pe mine cu gura căscată:

— Vă rog să mă iertaţi... am chiulit.

Dacă e premeditat — absolut genial acest "iertaţi-mă", căci aşa ar fi vorbit instinctiv un copil. Instinctiv, pentru că Demetru nu-i este nici diriginte, nici director de şcoală. Ceea ce nu-l împiedică să facă pe ăla îngrozitul: "Fiţi atenţi, infamie, elevul Florescu Dorinel a chiulit de la Războaiele Punice şi dicotiledonate!!"

— Ai chiulit?! E un lucru extrem de grav. De ce-ai chiulit?

— Să vedeţi... Donald... vreau să spun basetul meu, e bolnav. Are viermi intestinali şi bunica criză de ficat... N-avea cine să-l ducă la doctor. Vizitele sunt între zece şi unu jumătate, dar trebuie să aştepţi, sunt foarte mulţi bolnavi, şi vin şi pisici, şi canari... am văzut şi un cocoş... Aşa că nu m-am dus la şcoală.

— Ţi se pare un motiv suficient?

De mirare, ochii lui Dorinel ies din ochelari. E stupefiat şi rănit până în adâncul sufletului:

— Păi cum?!.. Ce, să-l las pe Donald să moară?!

Edificat, Suliţă mi-l abandonează. Bombăne ceva despre părinţi iresponsabili şi trecem în "sala de proiecţie".

 

 

În sală-i întuneric. Pentru protecţia martorului. Pe estradă, lumină ca la fotograf. Vizionăm o duzină de hojmălăi între douăzeci şi cinci şi treizeci de ani. Toţi chipeşi, atletici, blugi şi succes la dame. Zici că s-a mutat Buftea la Poliţie! Reflectoarele orientate asupra lor îi împiedică să ne vadă. Îi admirăm din faţă, apoi din ambele profiluri. Victor Săraru, zis Richard Gere, e al optulea din şir. Dorinel îi priveşte concentrat. Mă aşteptam să ţâşnească şrapnel de pe scaun, "uite, ăsta e!" Nu. Le cumpăneşte serios înainte de a se pronunţa. Suliţă îşi pierde răbdarea. A trecut cam un minut şi jumătate.

— Ei, băiete, ce spui? Pe care dintre ei l-ai văzut cu puşca pe terasă?

Răspunsul lui Dorinel mă pocneşte în moalele capului:

— Pe nici unul. Nici unul din domnii ăştia nu e Richard Gere!

Clar. Scurt. Categoric. Nu mă uit la Suliţă. Doar cu privirea poate nimici un tramvai. Simt că înnebunesc:

— Eşti sigur că-i vezi bine? Nu vrei să mergi mai aproape?

— V-am mai spus că eu nu sunt miop, am astigmatism şi stau în banca a cincea. Văd foarte bine... şi la tablă, şi când aştept troleibuzul...

Eu mi-am pierdut cumpătul:

— Uită-te la al optulea din şir! Sau al patrulea din dreapta, dacă vrei! Nu-i ăla Richard Gere?

— Nu.

— Atunci, cine mama dracului e?!

— Robert Redford.

 

***

 

În sufletul meu e pace. Ca în Bosnia şi Herţegovina. Demetru mi-a ordonat (scrâşnit) să-l duc acasă şi să mă întorc imediat. În maşină, Dorinel mă cercetează cu interes ştiinţific. Aşa cum s-ar uita la un gândac, un arici sau alt rahat găsit în iarbă. Scoate un pacheţel de chewing gum şi mă invită la o partidă de mestecat. Refuz mai brutal decât intenţionam. Nu are nici o vină, dar obrazul ăsta iscoditor, rotund ca o bilă, mă scoate acum din sărite. Se interesează cu o undă de îngrijorare:

— Vă pune note?

Încep să râd. Al naibii, răţoiul a simţit raportul de subordonare şi că am feştelit-o. Urmează desigur o sancţiune pe care o imaginează prin prisma universului şcolar.

— Nu ne pune.

Dorinel răsuflă uşurat:

— Atunci, puţin vă pasă. Am observat că oamenii mari nu cunosc artiştii. Bunica îi ştie bine doar pe domnul Iliescu şi pe Arşinel... Îşi aminteşte: Şi pe Tarzan, de pe timpul ei, Johnny Weissmüller.

— Ai ceva cultură...

Probabil pe a mea nu dă doi bani. Respinge modest:

— Sunt încă mic...

Mie-mi spui?! Să vezi ce-o să dea ăsta din el, când o fi mare!

— Unde vrei să te las?

Se uită la ceas:

— E cinci şi zece, am timp de lecţii. Dacă vreţi să mă lăsaţi la Turcu'. Are cea mai bună pizza din cartier.

— I-auzi! exclam maşinal, cu gândul în altă parte.

— Toată lumea spune la fel. Costă zece mii de lei, dar are la ciuperci şi ketchup... cât vrei!

— Zece mii de lei o singură pizza?!

Dorinel mă priveşte surprins:

— Vi se pare mult un dolar jumate?!

Abandonez partida. E expert în maşini, Hollywoodul îl ţine în buzunarul de la spate, cunoaşte cursul valutar, dacă m-ar socoti îndeajuns de intim, mi-ar şopti adresa şi preţurile unui bordel de toată încrederea.

Ne despărţim după ce mă asigură câtă plăcere i-a făcut să mă cunoască. Ţâşneşte din maşină şi se pierde în mulţime. Mare număr! Încerc o părere de rău la gândul că nu-l voi mai întâlni, probabil, niciodată. Trag de accelerator, demarez şi, în următoarea secundă, îl uit.

 

 

Din orice parte l-ai privi, e doar încărcătură electrică. Zbârnâie. Dacă-l atingi, cazi jos. Răpus. Electrocutat. Dacă-l bagi în priză, sare judeţul Ilfov în aer. Doar glasul pare scos din frigider:

— Cum califici cele întâmplate?

Trag adânc aer în piept.

— Drept o confuzie regretabilă, domnule maior.

— Confuzie?! Insubordonare şi crasă incompetenţă!

— Vă rog să mă scuzaţi, nu sunt un cinefil. Am confundat două vedete americane şi întâmplarea face