Acuma trebuia să se apere cu toată puterea şi priceperea împotriva acestui duşman primejdios, care-i era mult superior în

forţă. Din fericire George cunoştea bine sistemul de luptă al japonezilor, Jiu-jitsu.

   Acest lucru îi prinse de minune acuma. Mâna dreaptă a sălbatecului alunecă spre beregata lui. George îi apucă încheietura şi o răsuci cu o mişcare scurtă şi puternică.

   Indigenul scoase un strigăt de furie; durerea vie pe care i-o provocase această mişcare îl făcu să uite orice prevedere. Căută înfuriat să apuce pe George iarăşi de beregată, dar acesta îi prinse degetul cel mare.

   Iarăşi i-l răsuci cu putere şi sălbatecul scoase un răcnet de durere şi de ciudă. Cu mâna dreaptă nu putea să mai lupte, căci degetul cel mare îi fusese scrântit.

   Dar indigenul mai avea mâna stângă şi picioarele. Se aruncă cu genunchii asupra lui George şi durerea ce-i pricinui făcu pe băiat aproape să-şi piardă cunoştinţa. Aceasta părea să fie şi intenţia sălbatecului. Acum mâna lui stângă, care apucase încheietura dreaptă a lui George, o slobozi ca să apuce băiatul de beregata.

   Dar slăbiciunea lui George dispăruse. Recunoscu primejdia cu iuţeala fulgerului. Din povestirile doctorului şi ale lui Petre ştia că indigenii de pe insulele Sunda cunosc o mişcare îngrozitoare prin efectele ei.

   Apucă repede beregata adversarului, apoi apăsă pe aortă, — şi vrăjmaşul e ucis, ca şi cum ai stinge o lumânare între două degete.

   George ştia că în clipa următoare va muri dacă indigenul va izbuti să-şi apropie mâna de beregata lui.

   De aceea îşi adună toate puterile, luă o hotărâre disperată şi ridică pistolul cu mâna dreaptă. În momentul în care degetele sălbatecului îi atinseră gâtul, George apăsă pe trăgaci.

   O dată cu detunătura, uriaşul indigen, se chirci şi căzu cu toată greutatea peste George. Acesta se trase repede de sub povara-i apăsătoare.

   Tânărul se uită cu groază la gaura pe care glontele o făcuse în tâmpla uriaşului, apoi se întoarse repede. Pe insula aceasta îl ameninţau atâtea primejdii!

   Indigenii cari se iviseră de după tufişuri erau o mare primejdie pentru Ando, dar şi pentru cei doi Farrow.

   Dar când cercetă situaţia, George văzu că Ando avusese grijă de toate. Supuşii cari veniseră cu Rukoo şi ieşiseră la iveală Ia răcnetul sălbatecului fuseseră biruiţi de partizanii lui Ando, cari se strecuraseră în ascuns, pe urma lor.

   Căpitanul Farrow se repezi în tufiş şi întrebă repede:

   — George, ce s-a întâmplat aici? Am fost nevoit să mă apăr de

un sălbatec, care m-a atacat cu putere. Ah, ţi-ai împuşcat adversarul!

   — Da, zise încet George, a trebuit s-o fac, căci şi el a vrut să mă omoare. Dar ce face Ando?

   — Partizanii săi au biruit pe viclenii însoţitori ai lui Rukoo, acum ţine un mic discurs unchiului sau.

   Lui George i se păru că Rukoo se făcuse mai mic. Ando sta acum în picioare în faţa lui şi vorbea răspicat. Glasul lui răsunător trebuie să se fi auzit pe o mare distanţă împrejurul luminişului.

   Indigenul înalt şi gras căruia George îi sfărâmase cotul şedea pe jos, lângă cei doi prinţi, se ţinea de braţ şi scâncea încet.

   Ando îşi isprăvi discursul. Se întoarse spre desiş, în care trebuie să se fi ascuns o mulţime de indigeni şi strigă câteva cuvinte cu glas puternic.

   Atunci se iviră o mulţime de figuri şovăielnice, cari se strecurară prin tufişuri şi se înşirară la marginea luminişului. Şi căpitanul Farrow veni cu George.

   Când îi văzu, Ando le făcu un semn, apoi se adresă lui George:

   — De două ori am auzit revolverul tău. Ai nimicit pe vicleni, prietene, îţi mulţumesc. Domnule căpitan, e bine că te afli aci ca martor. Am stabilit cu Rukoo ca pretenţiile noastre la tronul tatălui meu să fie rezolvate printr-o luptă pe care o vom da amândoi aci, în prezenţa supuşilor noştri. Rukoo nu vrea să cunoască taina familiei mele, deoarece ştie că numai oamenii cinstiţi şi cu inima deschisă se pot apropia de dânsa. Acuma, lupta dintre noi să hotărască cine este adevăratul prinţ.

   — Ando, dar dumneata ai un drept netăgăduit să pretinzi stăpânirea, zise căpitanul, ce nevoie să mai duci o luptă pe viaţă şi pe moarte?

   — Deoarece pretenţiile mele sunt îndreptăţite, şi lupta va ieşi în favoarea mea, zise Ando, liniştit, — e un fel de judecată divină. Lupta va avea loc cu pumnalele.

   Zicând acestea, prinţul scoase de la brâu pumnalul cu care omorâse peştele ucigaş. Rukoo îşi scoase vestmântul. Deşi era mai scund decât Ando, părea mai puternic decât acesta.

   Dar nu părea să se bucure de această luptă, căci îşi muşca buzele şi aruncă în juru-i priviri de nelinişte. Părea în adevăr să fie o judecată divină; vinovatul era de pe acuma neliniştit şi desigur că-i părea rău că acceptase.

   Un indigen bătrân ieşi acum din rând. Ţinu o mică cuvântare celor doi adversari şi spectatorilor dimprejur, apoi pronunţă un cuvânt care părea să fie comanda.

   Rukoo sări înainte cu pumnalul ridicat şi dădu lui Ando o

lovitură puternică. George abia putu să-şi înăbuşe un ţipăt, căci i se păru că tânărul prinţ nu fusese atent.

   Dar, printr-o mişcare a părţii superioare a corpului, Ando zădărnici grozava lovitură. Rukoo se cam zăpăci; atunci lama pumnalului lui Ando sclipi şi Rukoo sări înapoi cu un ţipăt de durere. Pumnalul lui Ando îi însemnase braţul stâng cu o tăietură sângeroasă, de la cot şi până la încheietura mâinii. Rukoo se uită câteva secunde la rană, apoi îl apucă deznădejdea.

   Îşi dădea seama că avea de luptat cu un adversar superior. Dar se simţea nesigur, pentru că nu avea dreptate şi ştia că acum se decide soarta, căci nu numai puterea, dar şi prestigiul şi viaţa lui erau în joc.

   Cu un răcnet sălbatec şi cu trăsăturile schimonosite de furie, înainta din nou. Braţul stâng, care sângera, îl ţinea acum în chip de scut, Poate că în acest moment nici n-ar fi simţit dacă pumnalul lui Ando s-ar fi înfipt în carnea lui.

   Dar tânărul prinţ zâmbi şi