Rukoo se împletici din pricina puternicii lovituri în gol. Pumnalul lui Ando străluci iar şi George închise ochii fără să vrea. Era încredinţat că oţelul sclipitor se va înfige de astă dată în inima falşului prinţ.

   Dar Ando nu voia să-şi omoare unchiul. Îl însemnase iarăşi, de la umărul stâng până la brâu.

   Câteva clipe, Rukoo râmase ca împietrit. Apoi, cu un răcnet de furie, ce semăna cu răgetul unei fiare, se repezi la nepotul său.

   Ando fu nevoit să se apere serios. Rukoo dădea lovitură după lovitură, ca un nebun, cu o forţă pe care furia o sporea şi care făcea din el un adversar de temut.

   Dar Ando rămase şi de astă dată calm. Ai fi zis că juca în faţa duşmanului său înfuriat, se ferea de lovituri cu o siguranţă de necrezut şi furia lui Rukoo creştea mereu.

   Deodată încercă să apuce pumnalul lui Ando, cu mâna stângă. Bătrânul indigen care juca rolul arbitrului ridică braţele şi se răsti la Rukoo.

   Dar Ando ştiuse să se ferească. Făcu iarăşi o mişcare fulgerătoare într-o parte, apoi pumnalul său sclipi în aer şi Rukoo se dete înapoi cu un ţipăt strident. Dar pumnalul său zbură Ia o parte, într-un tufiş de ierburi înalte.

   După părerea lui George, Ando câştigase lupta. Sta liniştit şi neatins şi se uita la unchiul său, căruia îi despicase mâna dreaptă cu ultima lovitură de pumnal.

   Bătrânul indigen se şi pregătea să ţină un discurs, când Rukoo scoase iar un ţipat, sări în tufişul de ierburi în care zburase pumnalul său şi apucă mânerul strălucitor.

   Toţi indigenii scoaseră acum strigăte de indignare. Se vede că Rukoo călcase o lege sfântă a tribului. Dar pedeapsa se şi arătă şi George îşi zise, înfiorându-se, că această luptă fusese în adevăr o judecată divină. Rukoo scoase iar un strigăt, dar de astă dată un strigăt plin de groază. Deodată se ridică în picioare şi se uită ţintă la mâna lui, pe care o ţinea întinsă.

   De această mână atârna o panglică lungă şi colorată — un şarpe veninos.

   Acum Ando se repezi, ridică pumnalul şi corpul şarpelui căzu la pământ, zvârcolindu-se îngrozitor. Capul însă nu mai atârna de mâna lui Rukoo.

   Ando vru să despice cu pumnalul fălcile viperei, dar Rukoo se dete înapoi. Cu mâna de care atârna îngrozitorul cap al năpârcii făcu o mişcare de apărare, se înălţă din tot corpul şi începu să vorbească.

   Indigenii făcură feţe-feţe iar unii dintre ei se speriară şi se îndepărtară încet de luminiş.

   Când însă Rukoo arătă cu mâna spre Ando, toţi indigenii izbucniră în strigăte de „ura!" Se vede că unchiul, văzându-se în faţa morţii, voise să repare nedreptatea ce făcuse şi le arătase că Ando e adevăratul stăpânitor.

   George se uită la Rukoo cu milă. Atunci văzu cum faţa i se schimonosi. Trupul i se chirci în nişte convulsiuni violente, un strigăt îngrozitor, ca un horcăit, se desprinse de pe buzele lui, apoi căzu Ia pământ ca lovit de trăsnet.

   Încă câteva convulsiuni, câteva zvârcoliri — apoi se întinse.

   — Domnule căpitan, Rukoo şi-a mărturisit vinovăţia, zise Ando, care se apropiase de cei doi Farrow, — a mărturisit că oamenii lui au jurat fals împotriva mea. Acuma eu sunt adevăratul prinţ recunoscut al tribului şi aceasta o datorez dumitale şi lui George.

   — Dar te rog, prinţe, strigă Farrow, noi nu ne-am făcut decât datoria. Mă bucur că totul s-a sfârşit cu bine. Acum trebuie să caut să plecăm de aici, fără să ne vadă englezii.

   — Puteţi pleca îndată, zise Ando. îmi pare foarte rău că nu puteţi fi mai mult timp oaspeţii mei, dar poate că veţi mai găsi vreodată prilejul. De la supuşii mei am aflat că distrugătorul englez se află la răsăritul insulei, în faţa satului nostru. Puteţi pleca fără grijă.

   — Ah, dar suntem nevoiţi să plecăm, zise Farrow, — e foarte posibil ca Englezii să vină încoace. Prinţe, mă bucur că v-aţi

reîntors la locul care vi se cuvine.

   Ce doi bărbaţi îşi strânseră mâna cu putere. Apoi, Ando se întoarse spre George şi zise:

   — Prietene, acum trebuie să ne despărţim. Totdeauna mă voi gândi la tine şi mă voi bucura nesfârşit de mult să te mai revăd vreodată.

   — Ando, mă reîntorc cu siguranţă, zise George, mişcat. Îţi mulţumesc pentru tot ce ai făcut pentru mine. Fii fericit în noua ta viaţă!

   Cei doi tineri se îmbrăţişară şi George urmă repede pe tatăl său, fără să se mai întoarcă. Când ajunseră la golf, submarinul se ridica încet din apă.

   Barca de aluminiu îi duse pe bord, motoarele se puseră în mişcare şi vasul lunecă încet spre larg. George însă rămase în turn şi privi spre insula cea minunată, până când dispăru îndărătul valurilor strălucitoare.

SFÂRŞIT

Volumul 4

   STICLA PLUTITOARE

   BRAVO GEORGE, acum i-ai prins meşteşugul, strigă Petre plin de bucurie, încă odată şi isprăvim pe ziua de azi.

   George şi Petre se întreceau la un joc ciudat. Căpitanul Farrow şi doctorul Bertram stăteau în turnul submarinului şi priveau cu mult interes.

   Petre înota repede spre George, care-l aştepta liniştit, ţinându- se bine deasupra apei. În mâna dreaptă, George ţinea un pumnal de lemn cu vârful bont, pe care i-l cioplise Petre.

   Acum, când se apropiase uriaşul, se întoarse pe spate, şi se repezi dintr-o smucitură spre George. Dar tânărul se feri cu îndemânare, apoi se aruncă înainte, trecând alături de Petre şi-i trecu pumnalul de lemn de la gât până la picioare.

   — Domnule căpitan, ai da voie lui George să atace o balenă cu cuţitul? întrebă doctorul Bertram pe căpitan.

   — Dar ce-ţi dă prin gând, doctore! râse Farrow, să sperăm că niciodată n-o să fie în astfel de situaţie. Îl las doar să se joace! Nu strică dacă încearcă oarecari exerciţii. Dar Petre face bine pe balena!

   — Da. În toate