Cei doi înotători se îndreptară acum spre submarin. Era un fel de întrecere nautică, în care Petre învinse cu uşurinţă. Cu forţa gigantică pe care o avea, trecea prin apă ca săgeata.

   George căuta pe cât putea să se ţie după dânsul. Deodată însă scoase un mic ţipăt de durere şi în momentul în care Petre se întorcea, văzu că George se freca la cap, supărat.

   — Ce s-a întâmplat, George? întrebă credinciosul servitor şi se îndreptă numaidecât spre tânărul său stăpân.

   — Nu ştiu ce obiect tare s-a izbit de capul meu, zise George; înotam pe sub apă şi n-am putut să văd. Nu e cine ştie ce, numai că la început m-am speriat. Ce-o fi fost oare? Doar n-o fi un peşte. Era ceva tare.

   — Ah, uite colo luceşte ceva, strigă Petre şi în clipa următoare se repezi spre acel obiect pe care-l descoperise. Prinse obiectul ce sălta pe valuri şi strigă plin de mirare:

   — O sticlă goală, George! Acuma cred că te-ai lovit bine la cap. Ah, dar e astupată şi... Doamne Dumnezeule, dar asta e o veste!

S-o ducem repede căpitanului, poate că mai e posibil să dăm cuiva vreun ajutor!

   George uită numaidecât de durerea de la cap. înota repede alături de Petre, îndreptându-se spre submarin şi amândoi săriră pe punte, trecând peste balustrada scundă a vasului.

   Căpitanul luă sticla plin de curiozitate şi ascultă raportul lui Petre asupra modului în care o găsise. Ţinu sticla pântecoasă în lumina şi zise:

   — E o sticlă de rom obişnuită, deci trebuie să fi fost aruncată în apă de pe un vapor. E numai astupată, nu e pecetluită, aşa cum sunt de obicei sticlele plutitoare, ce conţin câte o misivă. Se poate să fie o glumă a vreunui elev-matelot dar acum am impresia că e un strigăt disperat de ajutor. O să vedem numaidecât.

   Căpitanul scoase dopul, cu briceagul şi scutură sticla în mână. Dădu sticla lui Petre şi desfăcu biletul, ce fusese îndoit de mai multe ori.

   Pe când parcurgea rândurile acelei scrisori lungi, fata i se întunecă, tot mai mult. Apoi zisei

   — Nu m-am înşelat. E un strigăt disperat de ajutor, căruia trebuie să-i răspundem numaidecât. Ne coborâm, căci vreau să citesc biletul şi oamenilor mei.

   Coborî cel dintâi scăriţa dreaptă de fier şi se duse în sala echipajului. Doctorul Bertram, George şi Petre îl urmau. Căpitanul spuse primului ofiţer, Rindow, să cheme toţi oamenii. Le descrise pe scurt felul ciudat în care s-a găsit sticla, apoi citi scrisoarea, pe care toţi de faţă o ascultară ţinându-şi răsuflarea:

   „Către toţi oamenii buni!

   La Sidney am fost narcotizată şi răpită, împreună cu trei prietene ale mele. Acuma ne aflăm în fundul unui vapor, păzite mereu de marinari brutali. Micul ochi de geam e foarte sus şi se deschide numai noaptea, pentru câteva ceasuri.

   Voi încerca să iau sticla de rom goală a unui marinar, care bea foarte mult şi s-o arunc noaptea prin ferestruică. Numai de-aş izbuti şi de mi-ar ajuta Dumnezeu ca strigătul meu să fie auzit de un om cinstit!

   Nu ştiu de câtă vreme suntem pe drumuri, deoarece atunci când ne-am trezit eram de mult in largul mării. Am fost narcotizate la 10 ale lunii, pe când ne aflam pe plajă, vrând să luăm baia. Deodată apărură doi marinari sălbateci, ne stropiră în faţă cu un lichid, care ne tăia imediat răsuflarea. Am căzut în nesimţire şi acum călătorim într-o închisoare plutitoare, spre un ţel necunoscut.

   Vivian Oakland a făcut o descoperire importantă: soarele răsare îndărătul vaporului, trece pe dinaintea ferestruicii noastre şi dispare în faţa noastră. Aşa dar mergem spre Vest.

   Cine găseşte acest bilet să ne ferească de soartă îngrozitoare. Bănuim intenţiile brutelor, care ne ţin prizoniere.

   Daţi de ştire părinţilor noştri, locuiesc toţi la Sidney. Suntem Vivian Oakland, Daisy Rutherford, Maud Williamson şi scriitoarea acestor rânduri, Florence Sasha.

   Ajutaţi-ne, salvaţi-ne, fie-vă milă!".

   Căpitanul Farrow îndoi biletul cu o expresie gravă. Timp de câteva clipe, marinarii rămaseră ca împietriţi, apoi Jan Brike, tunarul, strigă:

   — Domnule căpitan, azi avem în paisprezece, Sticla a fost aruncată, de sigur, astă noapte, ceea ce se poate vedea uşor după dop. Ticăloşii se îndreaptă cu siguranţă spre Singapore, pentru ca să vândă acolo pe bietele fete. Sunt sigur că-i ajungem în marea Javei.

   Printre marinari se născu un murmur de aprobare. Rudolf Hagen, primul inginer, ieşi din rând şi zise:

   — Putem să pornim imediat, domnule căpitan, motorul cel mic de lumină, pot să-l repar şi pe drum.

   — De sigur că pornim imediat, aprobă Farrow, care se uita cu atenţie la dopul sticlei, pe care i-l dăduse Petre.

   — Brike are dreptate, sticla a stat în apă numai câteva ceasuri. Poate că-i ajungem pe bandiţi, chiar astă noapte.

   — Ah, numai de mi-ar trece pe dinaintea tunului, mormăi Jan Brike, ticăloşii ăştia, cari răpesc nişte sărmane fete şi le duc departe.

   Ordinele căpitanului fură îndeplinite cu o repeziciune uimitoare. În vreme ce George şi Petre se mai îmbrăcau, minunatul submarin ieşi din golful, în care se adăpostise peste noapte, şi porni cu o viteză maximă spre marea Javei.

   Linia pe care o urmează marile vapoare spre Australia era departe şi submarinul putea să navigheze deasupra apei, fără să se teamă de a fi descoperit.

   Farrow îndreptă submarinul spre Vest, mergând mai întâi pe lângă coastă. Vaporul pe care se aflau sărmanele fete era desigur cu mult înainte. Dar va fi de ajuns ca submarinul sa se apropie de linia obişnuită de navigaţie, în timpul nopţii, pentru ca a doua zi dimineaţă să înceapă cercetarea cu toată energia.

   Acum submarinul înconjura o limbă de pământ ieşită în apă dintr-o insulă mare. Căpitanul Farrow dădu ordin urgent de scufundare, deoarece chiar în faţa lor navigau cel puţin douăzeci de bărci de ale indigenilor.

   Aceştia nu trebuiau să vadă submarinul; poate că se întâlneau cu vreun vapor şi povesteau