flamuri brodate, steaguri roşii şi pancarte pe care scria: Spuneţi NU şefilor tâlhari. Woody se uită împrejur după Joanne, dar nu o zări.

Vremea era frumoasă şi atmosfera era plăcută, iar el decise să facă nişte poze: muncitori în hainele de duminică; o maşină împodobită cu flamuri; un tânăr poliţist rozându-şi unghiile. Joanne nu se vedea încă nicăieri şi el începu să creadă că nu avea să mai vină. Era posibil să se fi trezit cu o durere de cap în dimineaţa aceea, presupuse el.

Marşul trebuia să înceapă la amiază. În cele din urmă, oamenii se puseră în mişcare cu câteva minute înainte de ora unu. Traseul era străjuit de mulţi poliţişti, remarcă Woody. Se trezi apoi aproape de centrul alaiului.

În timp ce coborau pe Washington Street, îndreptându-se spre centrul industrial al oraşului, o zări pe Joanne alăturându-se marşului la câţiva metri mai în faţă şi simţi cum îi sare inima-n piept de bucurie. Purta pantaloni care îi scoteau în evidenţă silueta. Se grăbi să o ajungă din urmă.

— Bună! o salută el fericit.

— Vai de mine, dar voios mai eşti! îi răspunse ea.

Era puţin spus – simţea că delirează de fericire.

— Eşti mahmură?

— Fie asta, fie am contractat ciuma neagră. Tu ce crezi că am?

— Dacă ai urticarie, înseamnă că-i ciumă. Ţi-au apărut pete?

Woody habar n-avea ce spunea, dar vorbea fără oprire.

— Nu sunt doctor, dar pot să verific, dacă vrei.

— Stăpâneşte-te! Ştiu că-i fermecător să fii impetuos, dar nu am acum starea de spirit potrivită.

Woody încercă să se calmeze.

— Ne-ai lipsit la biserică, rosti el. Predica a fost despre Noe.

Spre consternarea lui, ea izbucni în râs.

— O, Woody, zise ea. Îmi place când eşti amuzant, dar nu mă face să râd azi, te rog.

El se gândi că remarca ei era probabil favorabilă, dar nu avea nicio siguranţă. Observă o băcănie pe o străduţă lăturalnică şi zise:

— Ai nevoie de lichide. Revin imediat.

Alergă până la prăvălie şi cumpără două sticle de Coca-Cola, reci ca gheaţa. Îl rugă pe vânzător să le deschidă, apoi se întoarse pe stradă. Îi dădu o sticlă lui Joanne şi ea îi spuse:

— O, mulţumesc, m-ai scos din încurcătură!

Îşi duse sticla la buze şi sorbi însetată din ea.

Woody simţea că lucrurile mergeau foarte bine pentru moment.

Atmosfera de la marş era destinsă, în pofida incidentului sinistru faţă de care protestau. Un grup de bărbaţi mai în vârstă cântau imnuri politice şi cântece tradiţionale. Unii oameni veniseră chiar şi cu copiii. Iar pe cer nu se vedea nici urmă de nori.

— Ai citit Studii despre isterie? o întrebă Woody în timp ce mergeau.

— N-am auzit niciodată de ea.

— Oh! Este o carte de Sigmund Freud. Am crezut că eşti o admiratoare a lui.

— Mă interesează ideile sale. Dar nu i-am citit nicio carte.

— Ar trebui. Studiile despre isterie sunt nemaipomenite.

Ea îi aruncă o privire iscoditoare.

— Ce te-a făcut să citeşti o asemenea carte? Pun pariu că la şcoala aia costisitoare şi demodată unde înveţi tu nu se predă psihologia.

— Ăă… nu ştiu. Te-am auzit discutând despre psihanaliză şi mi s-a părut că sună extraordinar. Şi chiar este.

— În ce sens?

Woody avea senzaţia că ea îl punea la încercare, ca să vadă dacă înţelesese cu adevărat esenţa cărţii sau doar se prefăcea.

— Ideea e că un act nebunesc, cum ar fi vărsarea obsesivă a cernelii pe faţa de masă, poate avea o logică ascunsă.

Ea încuviinţă.

— Da, aşa este.

Woody îşi dădu seama imediat că de fapt ea nu înţelegea ce voia el să spună. Ştia deja mai multe decât ea despre Freud, însă îi era ruşine să recunoască.

— Ce-ţi place cel mai mult? o întrebă el. Teatrul? Muzica clasică? Bănuiesc că mersul la film nu înseamnă cine ştie ce pentru fiica patronului unui lanţ de cinematografe.

— De ce întrebi?

— Păi… Decise să fie sincer şi spuse: Vreau să te invit la o întâlnire şi aş vrea să te ademenesc cu ceva care să îţi placă cu adevărat. Spune doar ce şi se face.

Ea îi zâmbi, însă nu era zâmbetul pe care şi-l dorise el. Era un zâmbet prietenos, însă compătimitor, ce anunţa vestea proastă care urma.

— Woody, îmi place de tine, dar ai doar 15 ani!

— Aşa e, dar tu însăţi ai spus aseară că sunt mai matur decât Victor Dixon.

— Nici cu el nu aş ieşi.

Woody îşi simţi gâtlejul uscat; reuşi să îngaime cu glas răguşit:

— Mă refuzi?

— Da, cât se poate de categoric. Nu vreau să ies în oraş cu un băiat mai mic decât mine cu trei ani.

— Pot să mai încerc şi peste trei ani? O să fim de-o seamă atunci.

Ea râse, apoi replică:

— Nu mai face pe deşteptul, că mă doare capul.

Woody hotărî să nu-şi ascundă durerea. Ce mai avea de pierdut? Cu amărăciune în glas, rosti:

— Şi atunci, ce-a fost cu sărutul de aseară?

— N-a însemnat nimic.

El clătină din cap, nefericit.

— Pentru mine a însemnat ceva. A fost cel mai grozav sărut din viaţa mea.

— O, Doamne, ştiam eu că a fost o greşeală. Uite ce-i: m-am distrat şi eu un pic. Da, mi-a plăcut – poţi să te simţi măgulit, ai şi de ce. Eşti un puşti simpatic, cu o minte brici, dar un sărut nu este o declaraţie de dragoste, Woody, oricât de mult l-ai savura.

Se apropiaseră de primele rânduri ale marşului şi Woody văzu în faţă destinaţia: zidul înalt care împrejmuia Uzina Metalurgică din Buffalo. Poarta era închisă, fiind străjuită de vreo zece paznici de la fabrică, bărbaţi cu înfăţişări ameninţătoare, în cămăşi bleu care imitau uniforma de poliţie.

— În plus, eram şi beată, adăugă Joanne.

— Da, şi eu eram beat, pufni Woody.

Era o tentativă jalnică de a-şi salva ultimele rămăşiţe de demnitate, însă Joanne avu bunul simţ de a pretinde că-l crede.

— Asta înseamnă că am făcut amândoi ceva nesăbuit şi că ar trebui să uităm cele întâmplate, rosti ea.

— Da, zise Woody întorcându-şi privirea.

Erau acum în faţa fabricii. Oamenii aflaţi în fruntea marşului se opriră la porţi şi cineva începu să rostească un discurs printr-o portavoce. Uitându-se mai atent, Woody văzu că vorbitorul era un lider sindical local, Brian Hall. Tatăl lui Woody îl cunoştea pe acesta şi îl plăcea: la un moment dat, într-un trecut mai îndepărtat, cei doi lucraseră împreună la soluţionarea unei greve.

Oamenii din spate înaintau în continuare,