astfel încât pe stradă începu să se producă îmbulzeală. Paznicii de la fabrică nu lăsau pe nimeni să se apropie de intrare, deşi porţile erau închise. Woody observă că aceştia erau înarmaţi cu bastoane asemănătoare celor de poliţie. Unul dintre ei strigă:

— Nu vă apropiaţi de poartă! Aceasta este o proprietate privată!

Woody ridică aparatul şi făcu o poză.

Însă oamenii din primele rânduri erau împinşi în faţă de cei din spatele lor. Woody o prinse de braţ pe Joanne şi încercă să o scoată din îmbulzeală, însă nu era uşor să facă asta: mulţimea era acum tot mai densă şi nimeni nu voia să se dea la o parte. Fără voia sa, Woody se trezi purtat tot mai aproape de poarta fabricii şi de paznicii cu bastoane.

— Situaţia nu este deloc încurajatoare, îi zise el lui Joanne.

— Ticăloşii ăia nu ne pot face faţă! zise ea entuziasmată.

Un bărbat de lângă ea strigă:

— Aşa este! Aşa e, la naiba!

Mulţimea încă se afla la vreo zece metri de poartă; cu toate acestea, paznicii începură să împingă manifestanţii în spate. Woody făcu o altă fotografie.

Brian Hall răcnea în portavocea sa despre şefii tâlhari, îndreptând un deget acuzator către paznicii fabricii. Apoi schimbă planul şi făcu apel la calm:

— Îndepărtaţi-vă de porţi, vă rog, tovarăşi! Daţi-vă înapoi, fără incidente!

Woody văzu un paznic împingând o femeie suficient de tare cât s-o facă să se clatine pe picioare. Ea nu căzu, dar scoase un strigăt care îl făcu pe bărbatul care era cu ea să i se adreseze paznicului:

— Hei, amice, las-o mai moale, bine?

— Încerci să stârneşti ceva? replică paznicul pe un ton provocator.

Femeia ţipă:

— Nu mai îmbrânciţi lumea!

— Dă-te înapoi, dă-te înapoi! răcni paznicul.

Apoi îşi ridică bastonul. Femeia ţipă. Woody surprinse cu aparatul momentul în care bastonul se prăvălea asupra ei.

Joanne zise:

— Ticălosul ăla a lovit o femeie!

Făcu un pas în faţă, însă mulţimea începu să se îndrepte în direcţia opusă, retrăgându-se de lângă fabrică. În timp ce se întorceau, paznicii se luară după ei şi începură să îi îmbrâncească, lovindu-i cu picioarele şi cu bastoanele.

Brian Hall strigă:

— Fără violenţă! Paznici, opriţi-vă! Nu daţi cu bastoanele!

Apoi, portavocea îi fu smulsă din mâini de un paznic.

O parte dintre bărbaţii mai tineri începură să riposteze. Vreo cinci-şase poliţişti intrară în mulţime. Nu făcură nimic ca să îi oprească pe paznici, în schimb începură să îi aresteze pe toţi cei care opuneau rezistenţă.

Paznicul care declanşase încăierarea căzu la pământ şi doi manifestanţi începură să-l lovească cu picioarele. Woody le făcu o poză.

Joanne zbiera furioasă. Se repezi la un paznic şi îl zgârie pe faţă. El întinse o mână ca să o dea la o parte. Întâmplător sau nu, podul palmei sale o izbi în nas. Ea căzu pe spate, cu sângele şiroindu-i din nări. Paznicul îşi ridică bastonul. Woody o apucă de mijloc şi o trase în spate. Bastonul îşi rată ţinta la limită.

— Haide! răcni Woody. Trebuie să plecăm de-aici!

Lovitura încasată în faţă îi mai potolise furia, aşa că nu opuse rezistenţă atunci când el o trase de acolo (aproape pe sus), ducând-o cât mai departe de porţi, cu aparatul legănându-i-se la gât.

Mulţimea intrase în panică, iar oamenii începuseră să cadă la pământ, călcaţi în picioare de alţii care încercau să fugă.

Woody era mai înalt decât majoritatea, aşa că izbuti să se ţină pe picioare, sprijinind-o şi pe Joanne. Îşi croiră cu greu drum prin gloată, ţinându-se departe de bastoane. În cele din urmă, mulţimea se răsfiră. Joanne se desprinse din strânsoarea lui şi o luară amândoi la fugă.

Zgomotul luptei se stinse în spatele lor. O cotiră pe câteva alei şi ajunseră pe o stradă părăsită, cu fabrici şi depozite, toate închise duminica. Încetiniră şi începură să meargă normal, trăgându-şi sufletul. Joanne pufni în râs.

— Ce palpitant a fost! zise ea.

Însă Woody nu-i împărtăşea entuziasmul.

— A fost oribil, replică el. Şi ar fi putut să fie chiar mai rău.

O salvase şi sperase într-o oarecare măsură că asta o va face să se răzgândească în privinţa lui.

Însă ea nu părea să considere că-i datora prea mult.

— O, haide, rosti ea pe un ton detaşat. N-a murit nimeni…

— Paznicii aceia au provocat lumea în mod intenţionat!

— Sigur că da! Peshkov vrea să le creeze o imagine proastă sindicaliştilor.

— Ei bine, măcar noi ştim adevărul. Woody ciocăni uşor în aparat şi adăugă: Şi îl putem dovedi.

Mai parcurseră vreo opt sute de metri, apoi Woody văzu un taxi şi îl opri, dându-i şoferului adresa familiei Rouzrokh.

După ce urcară pe bancheta din spate, el scoase din buzunar o batistă şi spuse:

— Nu vreau să te duc acasă în această stare.

Despături pătratul de bumbac alb şi tamponă uşor sângele de deasupra buzei ei. Era un gest intim, care lui i se părea foarte erotic, însă ea nu îl îngădui pentru multă vreme. După câteva clipe, îi zise:

— Lasă-mă pe mine. Îi luă batista din mână şi se şterse singură, apoi adăugă: Cum este acum?

— Ţi-a scăpat un loc, o minţi el.

Îşi luă batista înapoi. Ea avea o gură voluptuoasă, dinţi albi, perfecţi, şi buze fermecător de pline. Se prefăcu că ar mai fi rămas ceva sub buza ei de jos. O şterse cu delicateţe, apoi spuse:

— E mai bine acum.

— Mulţumesc.

Ea îl privi cu o expresie stranie, pe jumătate afectuoasă, pe jumătate iritată. Îşi dăduse seama că o minţise cu privire la sângele de pe bărbie şi nu prea ştia dacă să se supere pe el sau nu.

Taxiul opri în faţa casei sale.

— Nu veni înăuntru, îi spuse ea. O să-i mint pe părinţii mei în privinţa locului în care am fost şi nu vreau să-ţi scape ceva pe gură.

Woody se gândi că el era probabil cu mult mai discret decât ea, dar nu zise nimic.

— Te sun eu mai târziu.

— Bine.

Ea coborî din taxi şi porni pe alee, făcându-i uşor cu mâna.

— Ce scumpete de fată, spuse şoferul. Cam în vârstă pentru tine, totuşi.

— Du-mă pe Delaware Avenue, i-o reteză Woody, dându-i numărul străzii.

Nu avea de gând să vorbească despre Joanne cu un afurisit de taximetrist.

Întoarse pe toate părţile refuzul ei. Nu ar fi trebuit să se mire, totuşi: toată lumea, de la fratele său până la taximetrist, era de părere că el era prea mic pentru ea. Însă asta