nu însemna că nu îl durea. Simţea că nu mai ştia ce să facă acum cu viaţa lui. Cum avea să reziste până la sfârşitul zilei?

Când ajunse acasă, părinţii săi erau cufundaţi în somnul lor obişnuit de duminică după-amiază. Chuck credea că acela era momentul în care făceau ei sex. Chuck se dusese la înot cu nişte prieteni, conform spuselor lui Betty.

Woody intră în camera obscură şi developă filmul din aparat. Dădu drumul în cuvă la apă caldă, ca să aducă chimicalele la temperatura ideală, apoi băgă filmul într-o pungă neagră ca să-l transfere în captorul de lumină.

Era un proces anevoios, care necesita multă răbdare, însă el se bucura că poate sta în întuneric, gândindu-se la Joanne. Faptul că fuseseră prinşi împreună într-o răzmeriţă nu o făcuse să se îndrăgostească de el, dar măcar îi apropiase ceva mai mult. Era convins că ea îl plăcea tot mai tare. Poate că refuzul ei nu era bătut în cuie. Poate că trebuia să încerce mai departe. Oricum nu îl interesau alte fete.

Când sună alarma, transferă filmul într-o baie de fixare pentru a opri reacţiile chimice, apoi într-o altă baie de fixare pentru obţinerea imaginii permanente. În cele din urmă spălă şi uscă filmul, apoi se uită la negativele de pe peliculă.

I se păreau destul de reuşite. Tăie filmul în cadre, apoi îl puse pe primul în aparatul de mărit. Aşeză o foaie de hârtie fotografică de 25/20 la baza aparatului, aprinse lumina şi expuse hârtia la imaginea de pe negativ, numărând secundele. Apoi puse foaia într-o baie deschisă de developare.

Aceasta era partea lui preferată din proces. Treptat, pe hârtia albă începură să apară dâre cenuşii, iar imaginea pe care o captase începu să se distingă. Dintotdeauna i se păruse o minune. Prima fotografie înfăţişă un negru şi un alb, amândoi în haine de duminică, ţinând o pancartă pe care scria cu litere mari FRATERNITATE. Când imaginea deveni clară, el trecu hârtia într-o baie de fixare, apoi o spălă şi o uscă.

Developă toate fotografiile făcute, le scoase la lumină şi le întinse pe masa din sufragerie. Era mulţumit: imaginile erau pline de viaţă şi de dinamism, arătând în mod limpede desfăşurarea evenimentelor. Când îi auzi pe părinţii săi foindu-se la etaj, o strigă pe mama lui. Ea fusese jurnalistă înainte de căsătorie şi încă mai scria cărţi şi articole pentru diverse reviste.

— Ce părere ai? o întrebă el.

Ea le studie cu atenţie cu singurul ei ochi bun. După o vreme, îi spuse:

— Mi se par reuşite. Ar trebui să le duci la redacţia unui ziar.

— Serios? zise el, simţind cum îi creşte entuziasmul. La ce ziar?

— Din păcate, toate sunt conservatoare. Poate la The Buffalo Sentinel. Redactorul se numeşte Peter Hoyle – lucrează acolo de la facerea lumii. Îl cunoaşte bine pe tatăl tău, aşa că probabil va accepta să te vadă.

— Când ar trebui să-i arăt fotografiile?

— Acum. Marşul este o ştire de ultimă oră. Va apărea în presa de mâine. Vor avea nevoie de imagini în seara asta.

Woody se învioră.

— În regulă, rosti el.

Luă pozele lucioase şi le aranjă într-un teanc. Mama lui îi aduse un dosar de carton din biroul Tatei. Woody o sărută şi plecă de acasă.

Luă autobuzul până în centru.

Intrarea principală de la redacţia ziarului The Sentinel era închisă şi el avu un moment de deznădejde, dar se gândi apoi că reporterii trebuiau să poată intra şi ieşi pe undeva, dacă voiau să scoată ediţia de luni dimineaţă. Într-adevăr, găsi o intrare prin lateral.

— Am nişte fotografii pentru domnul Hoyle, îi zise el bărbatului de la uşă, care îl trimise la etaj.

Găsi biroul redactorului, îşi dădu numele unei secretare şi după câteva minute îi strângea mâna lui Peter Hoyle. Redactorul era un bărbat înalt şi impunător, cu părul alb şi cu mustaţă neagră. Tocmai încheia o întâlnire cu un coleg mai tânăr. Vorbea cu glas tare, ca şi cum ar fi încercat să acopere zgomotul tiparniţei.

— Ştirea cu fuga de la locul accidentului este bună, dar introducerea lasă de dorit, Jack, zise el, bătându-l pe bărbat pe umăr şi conducându-l apoi spre uşă. Schimb-o un pic. Mută declaraţia primarului mai încolo şi începe cu copilul schilodit. Jack ieşi, iar Hoyle se întoarse către Woody: Ce-ai pentru mine, puştiule? rosti el, trecând direct la subiect.

— Am fost la marşul de azi.

— Vrei să spui la răzmeriţă.

— Marşul s-a transformat în răzmeriţă abia după ce paznicii de la fabrică au început să lovească femeile cu bastoanele lor.

— Am auzit că manifestanţii au încercat să intre cu forţa în fabrică şi că paznicii i-au respins.

— Nu-i adevărat, domnule, şi am fotografii care dovedesc asta.

— Arată-mi.

Woody le aranjase în ordine pe drum spre ziar. Puse prima poză pe biroul redactorului.

— Marşul a început paşnic.

Hoyle împinse fotografia la o parte.

— Asta nu înseamnă nimic.

Woody scoase o fotografie făcută la fabrică.

— Paznicii aşteptau la poartă. Li se pot vedea bastoanele.

Următoarea poză fusese făcută pe când începuseră îmbrâncelile.

— Manifestanţii se aflau la cel puţin zece metri de poartă, aşa că nu era deloc necesar ca paznicii să îi împingă înapoi. A fost o provocare deliberată.

— Bine, rosti Hoyle, fără să mai dea la o parte fotografiile.

Woody scoase apoi cea mai bună imagine surprinsă în timpul evenimentului: un paznic care bătea o femeie cu bastonul.

— Am văzut întregul incident, zise Woody. Femeia nu a făcut decât să-i ceară să nu o mai împingă, iar el a lovit-o astfel.

— Bună poză, recunoscu Hoyle. Mai ai şi altele?

— Una singură, spuse Woody. Majoritatea manifestanţilor au luat-o la fugă când a izbucnit încăierarea, însă câţiva au ripostat.

Îi arătă lui Hoyle fotografia celor doi demonstranţi care loveau cu picioarele un paznic căzut la pământ.

— Aceşti oameni i-au plătit cu aceeaşi monedă paznicului care a lovit-o pe femeie.

— Ai făcut treabă bună, tinere Dewar, rosti Hoyle.

Se aşeză la birou şi scoase un formular.

— Douăzeci de dolari, să zicem? zise el.

— Vreţi să spuneţi că-mi veţi publica fotografiile?

— Bănuiesc că de-asta le-ai adus aici, nu?

— Da, domnule, vă mulţumesc. Douăzeci de dolari sunt de-ajuns. Adică… e bine. Adică e grozav.

Hoyle mâzgăli ceva pe formular şi îl semnă.

— Du-te cu foaia asta la casierie. O să-ţi arate secretara unde este.

Telefonul de pe birou sună. Redactorul ridică receptorul şi se răsti în