Era încântat. Banii primiţi reprezentau o sumă frumuşică, dar el se bucura mai mult pentru faptul că ziarul avea să-i folosească fotografiile. Urmă indicaţiile secretarei şi ajunse într-o odaie cu un ghişeu, unde primi cei douăzeci de dolari. Apoi se întoarse acasă cu taxiul.

Părinţii săi fură încântaţi de lovitura pe care o dăduse şi chiar şi fratele său păru mulţumit. La cină, bunica zise:

— Toate bune şi frumoase, câtă vreme nu ai de gând să te faci jurnalist. Ar fi înjositor.

Adevărul era că Woody se gândise serios să devină fotograf la un ziar în loc de politician, aşa că se miră când auzi că bunica lui nu era de acord.

Mama sa zâmbi şi zise:

— Dar, Ursula dragă, şi eu am fost jurnalistă.

— Asta-i altceva: tu eşti femeie, replică bunica. Woodrow trebuie să ajungă un om de vază, aşa cum au fost tatăl şi bunicul său.

Mama nu părea jignită. Ţinea la Ursula şi îi asculta cu o toleranţă amuzată toate declaraţiile ultraortodoxe. Însă Chuck nu era deloc mulţumit de atenţia ce i se acorda în mod tradiţional fiului mai mare, aşa că interveni:

— Şi eu ce trebuie să ajung? Un neică nimeni?

— Nu fi vulgar, Charles, i-o reteză bunica, având ca de obicei ultimul cuvânt.

În noaptea aceea Woody rămase treaz mai mult ca niciodată. Abia aştepta să-şi vadă fotografiile în ziar. Avea acelaşi sentiment precum în copilărie, în ajunul Crăciunului: aştepta dimineaţa cu atâta nerăbdare, încât nu putea adormi.

Se gândi şi la Joanne. Ea se înşela considerându-l prea mic. El era omul potrivit pentru ea. Era evident că îl plăcea, aveau multe în comun şi savurase şi ea sărutul lor. Încă spera să o poată cuceri.

În cele din urmă adormi, iar când se trezi văzu că afară era lumină. Îşi trase un halat peste pijamale şi coborî la parter. Joe, majordomul, ieşea mereu la prima oră ca să cumpere ziarele, iar acestea erau deja întinse pe măsuţa din salonaş. Părinţii lui Woody se aflau deja acolo – Tata mânca o omletă, iar Mama sorbea din cafea.

Woody luă The Sentinel. Pe prima pagină era o poză de-a lui.

Dar nu era cea la care se aşteptase. Folosiseră o singură fotografie din cele pe care le făcuse el – pe ultima: cea care îl înfăţişa pe paznicul fabricii, căzut la pământ, în vreme ce doi muncitori îl loveau cu picioarele. Titlul era: Răzmeriţa greviştilor din metalurgie.

— O, nu! exclamă el.

Citi articolul, nevenindu-i a crede. Acesta susţinea că manifestanţii încercaseră să intre cu forţa în fabrică, fiind respinşi cu mult curaj de către paznici, care suferiseră răni minore. Comportamentul muncitorilor era condamnat de primar, de şeful poliţiei şi de Lev Peshkov. La sfârşitul articolului, mai degrabă ca o notă nesemnificativă, purtătorul de cuvânt al sindicatului, Brian Hall, nega această variantă şi arunca vina pe paznici pentru violenţele produse.

Woody împinse ziarul sub ochii mamei sale.

— I-am zis lui Hoyle că paznicii au declanşat răzmeriţa – şi i-am dat şi pozele care dovedeau asta! rosti el mânios. De ce publică lucrurile de-a-ndoaselea?

— Pentru că este un conservator, zise ea.

— Ziarele ar trebui să spună adevărul! exclamă Woody, cu glasul sugrumat de indignare. Nu pot născoci minciuni!

— Ba pot, cum să nu? replică ea.

— Dar nu-i corect!

— Bun venit în lumea reală, încheie mama sa discuţia.

(VI)

Greg Peshkov şi tatăl său se aflau la recepţia hotelului Ritz-Carlton din Washington DC, când se întâlniră cu Dave Rouzrokh.

Dave purta un costum alb şi o pălărie de paie. Le aruncă o privire încărcată de ură. Lev îl salută, dar omul îi întoarse spatele dispreţuitor, fără să-i răspundă.

Greg ştia motivul. Dave pierduse bani toată vara, întrucât Roseroque Theatres nu mai primea cele mai recente filme de succes. Iar Dave intuise, probabil, că Lev era responsabil pentru asta.

În urmă cu o săptămână, Lev îi oferise lui Dave patru milioane de dolari pentru cinematografele sale – jumătate din oferta iniţială – şi Dave îl refuzase din nou. „Preţul coboară vertiginos, Dave”, îl avertizase Lev.

Greg zise:

— Oare ce caută aici?

— Se întâlneşte cu Sol Starr. O să-l întrebe de ce nu-i mai trimite filme bune.

Era limpede că Lev ştia deja totul.

— Şi ce va face domnul Starr?

— O să-l ducă de nas.

Greg se minună de capacitatea tatălui său de a fi la curent cu totul şi de a rămâne mereu în avantaj, chiar şi în situaţii imprevizibile. Era întotdeauna cu câţiva paşi înaintea celorlalţi.

Urcară cu liftul. Era prima dată când Greg vizita apartamentul de la hotel al tatălui său. Mama lui, Marga, nu fusese niciodată acolo.

Lev îşi petrecea o mare parte din timp la Washington, căci guvernul se implica mereu în industria filmului. Oamenii care se considerau lideri morali se agitau în legătură cu tot ce apărea pe marele ecran, punând presiune pe guvern în vederea cenzurării peliculelor. Lev privea asta ca pe o negociere – de fapt, el privea viaţa în ansamblul ei ca pe o negociere – şi scopul său permanent era acela de a evita cenzura formală prin aderarea la un cod voluntar, o strategie susţinută de Sol Starr şi de majoritatea numelor importante de la Hollywood.

Intrară într-o sufragerie extrem de cochetă, mult mai aranjată decât apartamentul spaţios din Buffalo în care locuiau Greg şi mama lui şi pe care Greg îl considerase mereu ca fiind de lux. Camera aceasta avea mobilier cu picioare fusiforme (francez, probabil, îşi imagina Greg), draperii din catifea de culoarea castanei la ferestre şi un gramofon mare.

Înmărmuri când o văzu în mijlocul camerei, pe o canapea de mătase galbenă, pe vedeta Gladys Angelus.

Lumea spunea despre ea că era cea mai frumoasă femeie din lume.

Greg înţelegea acum de ce – ea radia prin toţi porii o senzualitate extraordinară, începând cu ochii ademenitori de un albastru-închis, până la picioarele lungi încrucişate sub fusta mulată. Când întinse mâna pentru a-l saluta, buzele-i roşii schiţară un surâs şi sânii ei rotunzi se mişcară ispititor pe sub puloverul moale.

El ezită o fracţiune de secundă înainte să dea mâna cu ea. Simţea cumva că îşi trădează mama, pe Marga. Ea nu pomenise niciodată numele lui Gladys Angelus,