— Da. Mă rog, nu chiar tot timpul. I-am lăsat singuri cam un sfert de oră, nu mai mult. Aşa voise Control, avea nevoie de câteva minute singur cu Riemeck, Dumnezeu ştie de ce, aşa că am ieşit din apartament sub un pretext oarecare, nu mai ţin minte. A, ba da, am pretins că nu mai avem scotch. Chiar m-am dus şi am luat o sticlă, de fapt, am luat-o de la de Jong.

— Ştii ce s-a petrecut între ei cât ai lipsit tu?

— De unde să ştiu? Oricum, nu mă prea interesa.

— Karl nu ţi-a spus pe urmă?

— Nu l-am întrebat. Dintr-un anumit punct de vedere, Karl era un nemernic neobrăzat şi cu tupeu, care mereu pretindea că mă are cu ceva la mână. Nu-mi plăcea felul în care râdea de Control pe la spate. Şi ţine cont, avea de ce s-o facă - era un spectacol destul de ridicol. La drept vorbind, chiar am râs împreună un pic de asta. N-avea niciun rost să te legi de vanitatea lui Karl; toată povestea cu întâlnirea era menită să-l impulsioneze.

— Karl era deprimat?

— Nu, nici vorbă. Se nărăvise deja. Era plătit prea mult, iubit prea mult, i se acorda prea multă încredere. A fost vina mea într-o anumită măsură, dar şi a Londrei, în egală măsură. Dacă nu l-am fi răsfăţat aşa, nu i-ar fi spus nenorocitei ăleia de amante despre reţeaua lui.

— Elvira?

— Da.

O vreme merseră tăcuţi, până când Fiedler se trezi din reverie, remarcând:

— Începi să-mi placi. Dar mă nedumereşte un singur lucru. E straniu - nu m-a îngrijorat înainte să te întâlnesc.

— Ce anume?

— De ce ai venit. De ce ai dezertat.

Leamas era pe punctul de a spune ceva, când Fiedler începu să râdă:

— Teamă mi-e că n-am fost prea diplomat, nu?

*

*      *

Petrecură săptămâna aceea făcând plimbări pe dealuri. Seara se întorceau la cabană, mâncau prost şi udau cina mizerabilă cu o poşircă de vin alb, şedeau la nesfârşit aplecaţi deasupra paharelor cu gin Steinhäger, în faţa focului. Se pare că ideea cu focul aparţinuse lui Fiedler - la început nu avuseseră, apoi, într-o zi, Leamas îl auzi din întâmplare spunându-i unui paznic să aducă nişte buşteni. Pe urmă, serile nu mai reprezentară o problemă pentru Leamas; după aerul proaspăt din timpul zilei, focul şi alcoolul tare îl făceau să vorbească neîmpins de la spate, turuind despre Serviciul lui. Leamas presupunea că se înregistrează. Nu-i păsa.

Cu fiecare zi care trecea astfel, Leamas era conştient că tovarăşul său devine din ce în ce mai tensionat. Odată ieşiră cu maşina, cu DKW-ul - era seara târziu şi se opriră la o cabină telefonică. Fiedler îl lăsă în maşină, lăsă şi cheile, şi vorbi mult la telefon. Când se întoarse, Leamas îi zise:

— De ce n-ai sunat de la cabană?

Fiedler însă clătină doar din cap.

— Trebuie să fim atenţi, replică; şi tu trebuie să ai grijă.

— De ce? Ce se întâmplă?

— Banii pe care i-ai depus la banca din Copenhaga - le-am trimis o scrisoare, nu-ţi aminteşti?

— Sigur că-mi amintesc.

Fiedler nu voi să spună mai mult, şi continuă să conducă în tăcere spre dealuri. Acolo se opriră. Dedesubt, pe jumătate ascuns de pâlcul de pini falnici, care păreau ireali, era locul unde se întâlneau două văi mari. Colinele abrupte, acoperite de păduri, ce străjuiau de o parte şi de cealaltă, îşi contopeau treptat culorile cu asfinţitul care împresura totul, pentru ca, într-un sfârşit, să rămână cenuşii şi lipsite de viaţă în amurg.

— Orice s-ar întâmpla, îl asigură Fiedler, nu-ţi face griji. Totul va fi bine, înţelegi? Tonul abordat era foarte emfatic, iar mâna lui subţire se odihnea pe braţul lui Leamas. S-ar putea să fie nevoie să ai grijă puţin de tine, dar nu va dura mult, înţelegi? adăugă el.

— Nu. Şi, cum nu-mi spui, o să aştept şi o să văd. Nu-ţi face prea multe griji pentru pielea mea, Fiedler. Îşi mişcă braţul, dar mâna lui Fiedler încă îl ţinea.

Lui Leamas îi repugna să fie atins.

— Îl cunoşti pe Mundt? întrebă Fiedler. Ştii ceva despre el?

— Am vorbit despre Mundt.

— Da, repetă Fiedler, am vorbit despre el. El trage întâi, şi pe urmă întreabă. Principiul intimidării. Un sistem bizar într-o profesiune în care se presupune că întrebările sunt întotdeauna mai importante decât trasul cu arma.

Leamas ştia ce încearcă să-i spună Fiedler.

— E un sistem ciudat, doar dacă nu ţi-e frică de răspunsuri, continuă Fiedler aproape şoptit.

Leamas aştepta. După o clipă, Fiedler reluă:

— N-a participat niciodată până acum la un interogatoriu, întotdeauna a lăsat asta pe seama mea. Îmi spunea: „Interoghează-i tu, Jens, nimeni n-o face aşa ca tine. Eu îi prind şi tu-i faci să ciripească”. Zicea că oamenii care fac contraspionaj sunt întocmai ca pictorii - au nevoie de cineva cu un ciocan în spatele lor, care să lovească atunci când ei îşi termină opera, pentru că, altminteri, uită ce încearcă să realizeze. „Eu o să fiu ciocanul tău”, obişnuia să-mi spună. Era o glumă între noi, la început, apoi a început să capete importanţă, atunci când s-a pornit să ucidă, să-i ucidă înainte să vorbească, exact cum ai spus şi tu; unu ici, altul colo, împuşcat sau asasinat. L-am rugat, l-am implorat: „De ce nu-i arestăm? De ce nu-i laşi pe mâna mea o lună sau două? La ce-ţi folosesc, după ce-au murit?“ Nu făcea decât să clatine din cap spre mine şi să argumenteze că există o lege, potrivit căreia ciulinii trebuie tăiaţi din rădăcină înainte să înflorească. Aveam senzaţia că avea răspunsul pregătit înainte ca eu să fi pus vreo întrebare. Este un bun ofiţer operativ, foarte bun. A făcut minuni în Abteilung, ştii bine. Are o serie de teorii în legătură cu asta; am stat de vorbă cu el serile, până târziu în noapte. Bea cafea, nimic altceva, doar cafea, tot timpul. Zice că nemţii sunt prea introspectivi ca să fie agenţi buni, şi că totul se rezumă la contraspionaj. Spune că oamenii care lucrează în contraspionaj sunt ca nişte lupi care rod oase uscate - trebuie să le iei oasele şi să-i determini să găsească o nouă pradă -, înţeleg toate astea, ştiu ce vrea să spună. Dar a mers prea departe. De ce l-a omorât