pe Viereck? De ce mi l-a luat? Viereck era o pradă nouă, nici măcar nu avusesem timp să luăm carnea de pe os, înţelegi ce zic. Atunci, de ce mi l-a luat? De ce, Leamas, de ce?

Mâna de pe braţul lui Leamas strângea cu putere; în întunericul total din maşină, Leamas îşi dădea seama de intensitatea înfricoşătoare a emoţiei lui Fiedler.

— M-am gândit la asta zi şi noapte. Încă de când a fost împuşcat Viereck, l-am rugat să-mi spună un motiv. La început mi s-a părut de domeniul fantasticului. Îmi spuneam că sunt invidios, că mi se suie munca la cap, că văd trădare în spatele fiecărui copac; ni se mai întâmplă nouă, celor care ne învârtim în lumea asta. Dar nu m-am putut abţine, Leamas, trebuia să aflu. Mai fuseseră şi alte chestii înainte. Îi era frică - îi era teamă ca nu cumva să prindem vreunul care să vorbească prea mult!

— Ce tot spui? Ţi-ai pierdut minţile, replică Leamas, şi în vocea lui se simţea o urmă de îngrijorare.

— Totul se leagă, înţelegi? Mundt a scăpat aşa de uşor din Anglia; chiar tu mi-ai precizat asta. Şi ce ţi-a spus Guillam ţie? Ţi-a spus că nu au vrut să-l prindă! De ce nu? îţi zic eu de ce: era omul lor; ei l-au turnat, ei l-au prins, nu înţelegi, iar ăsta era preţul libertăţii lui - ăsta, şi banii care i s-au plătit.

— Iar eu îţi spun că eşti nebun! şuieră Leamas. Te ucide dacă-i dă vreodată prin cap că inventezi chestii de genul ăsta. E la mintea cocoşului, Fiedler. Taci din gură şi du-ne acasă!

În cele din urmă, strânsoarea puternică slăbi, eliberând braţul lui Leamas.

— Aici greşeşti, Leamas. Tu ai dat răspunsul, tu însuţi, Leamas. De aceea avem nevoie unul de altul.

— Nu-i adevărat! strigă Leamas. Ţi-am spus-o de nenumărate ori, nu puteau face aşa ceva. Cei de la Centru n-ar fi putut să-l facă să acţioneze împotriva Zonei, fără ca eu să ştiu! Pur şi simplu nu exista această posibilitate administrativă. Ce vrei tu să insinuezi e că, fără ştirea celulei din Berlin, Control însuşi îl dirija pe adjunctul de la Abteilung. Eşti nebun, Fiedler, eşti complet sărit de pe fix! Brusc, începu să râdă încetişor. Poate că vrei să-i iei locul, biet amărât ce eşti, s-a mai văzut asta, să ştii. Dar genul ăsta de lucruri se petrec cu mare tam-tam.

Preţ de o clipă, niciunul nu scoase o vorbă.

— Banii ăia din Copenhaga, începu Fiedler. Banca a răspuns la scrisoarea ta. Directorul se teme foarte tare să nu fi fost vreo greşeală. Banii au fost scoşi de către celălalt posesor al contului, exact la o săptămână după ce i-ai depus tu. Data la care au fost scoşi coincide cu vizita de două zile pe care a făcut-o Mundt în Danemarca, în februarie. S-a dus, sub un nume fals, ca să se întâlnească acolo cu un agent american pe care-l avem noi, şi care participa la o conferinţă ştiinţifică internaţională. Fiedler ezită, apoi adăugă: Presupun că ar trebui să scrii o scrisoare către bancă şi să le spui că totul este în ordine.

Capitolul 15

Hai la bal

 

Liz se uita la scrisoarea de la organizaţia de partid, întrebându-se despre ce poate fi vorba. Era puţin intrigată. Trebuia să admită că îi făcea plăcere, dar de ce nu se consultaseră cu ea mai întâi? Oare comitetul organizaţiei de cartier propusese numele ei sau era alegerea celor de la organizaţia centrală? Dar n-o cunoştea nimeni de la organizaţia centrală, din câte ştia ea. Întâlnise, bineînţeles, vorbitori, nu prea des, iar la congresul organizaţiei de cartier dăduse mâna cu liderul partidului. Poate că tipul acela de la Relaţii Culturale îşi amintise de ea, bărbatul acela blond, cam efeminat, care se purta întotdeauna atât de îndatoritor. Ashe, aşa îl chema. Arătase un oarecare interes pentru ea, şi presupunea că el ar fi putut să spună numele ei mai departe sau să-şi amintească de ea atunci când a apărut bursa aceea. Era un individ bizar; după şedinţă, o dusese la Black and White la o cafea, şi o întrebase despre iubiţii ei. Nu fusese afectuos sau ceva de felul ăsta - la drept vorbind, ea chiar se gândise că e un pic cam homo -, dar el îi pusese un sac de întrebări despre ea. De când e în partid? Îi e dor de casă, fiindcă locuieşte departe de părinţi? Are mulţi prieteni sau e doar cineva special după care i se aprinseseră călcâiele? Nu prea îi dăduse mare atenţie, dar vorbele lui o atinseseră grozav la coarda sensibilă - statul muncitoresc din Republica Democrată Germană, conceptul de muncitor-poet, şi alte chestii de genul ăsta. Cu siguranţă, ştia totul despre Europa de Est, probabil călătorise mult. Bănuia că este profesor, după felul acela mai degrabă didactic, dezinvolt de a fi. După aceea, avusese loc o colectă pentru Fondul Luptei pentru Pace, iar Ashe pusese o liră sterlină; ea fusese absolut uluită. Asta era, acum nu se mai îndoia: Ashe îşi amintise de ea. El le spusese celor de la organizaţia de partid din Londra, iar aceştia transmiseseră organizaţiei centrale, ceva de felul ăsta. I se părea o modalitate destul de bizară de a aborda lucrurile, dar, la urma urmelor, Partidul era mereu foarte secretos - presupunea că face parte din existenţa lui ca partid revoluţionar. Lui Liz nu-i plăcea deloc secretomania asta - găsea că e ceva necinstit. Dar bănuia că este necesară şi, slavă Domnului, erau nenumăraţi aceia cărora le făcea mare plăcere.

Citi scrisoarea din nou. Era scrisă pe hârtia organizaţiei centrale, sus cu antetul roşu cu litere groase, şi începea cu „Dragă tovarăşă“; lui Liz îi suna aşa de milităros, şi ura chestia asta; de fapt, nu prea se obişnuise cu „tovarăşă“.

 

Dragă tovarăşă,

Am avut recent discuţii cu tovarăşi din Partidul Socialist Unit din Republica Democrată Germană, privind posibilitatea realizării unor schimburi între membrii de partid de aici şi tovarăşii noştri din Germania Democrată. Ideea este de a crea o bază pentru aceste schimburi de experienţă