între partidele noastre, luând în consideraţie funcţiile membrilor şi dosarele lor. PSU este conştient de faptul că actualele măsuri discriminatorii luate de Ministerul britanic de Interne fac improbabilă venirea în Marea Britanie, în viitorul apropiat, a delegaţilor săi. Din acest motiv, PSU consideră că un schimb de experienţă este cu atât mai important. Cu deosebită generozitate, ne-au invitat să alegem cinci secretari de filiale, cu experienţă şi cu rezultate bune în impulsionarea acţiunilor de stradă ale maselor. Fiecare tovarăş selectat va petrece trei săptămâni în RDG şi va participa la discuţii ale organizaţiilor locale, va studia progresele realizate în industrie şi bunăstarea socială şi va putea vedea cu propriii ochi exemple de provocări fasciste ale Occidentului. Aceasta este o ocazie măreaţă pentru tovarăşii noştri de a profita de experienţa unui tânăr sistem socialist.

De aceea, am cerut organizaţiei de cartier să ne trimită numele unor cadre muncitoreşti tinere din zonă, cele mai potrivite pentru această călătorie, şi numele dumneavoastră a fost printre cele alese. Dorim să mergeţi, dacă puteţi, şi să participaţi la realizarea celei de-a doua părţi a programului - aceea de a stabili contacte cu o organizaţie locală din RDG, ai cărei membri provin dintr-un mediu industrial asemănător şi se confruntă cu acelaşi fel de probleme ca şi dumneavoastră. Organizaţia de partid Bayswater South a fost cuplată cu Neuenhagen, o suburbie a oraşului Leipzig. Freda Lüman, secretar al organizaţiei Neuenhagen, vă pregăteşte o primire măreaţă. Suntem convinşi că sunteţi tovarăşa potrivită pentru această acţiune, şi că va fi un mare succes. Toate cheltuielile vor fi suportate de către Biroul Cultural al RDG.

Suntem convinşi că înţelegeţi că reprezintă o mare onoare, şi suntem încrezători că nu veţi lăsa ca motivele personale să vă împiedice să acceptaţi. Vizitele urmează să aibă loc la sfârşitul lunii viitoare, în jur de 23, dar tovarăşii selectaţi vor călători separat, deoarece invitaţiile nu sunt toate emise la aceeaşi dată. Vă rugăm să ne anunţaţi cât se poate de repede dacă acceptaţi, urmând ca noi să vă aducem la cunoştinţă alte amănunte.

 

Pe măsură ce citea, i se părea tot mai bizar. Pentru început - de unde ştiau că va putea să plece de la bibliotecă? Pe urmă, spre surprinderea ei, şi-a amintit că Ashe o întrebase ce face în concediu, dacă îşi luase concediul pe anul ăsta şi dacă trebuia să anunţe cu mult timp înainte dacă voia să ceară zile libere. De ce nu-i spuseseră cine erau ceilalţi nominalizaţi?

Poate că nu exista niciun temei special pentru care ar fi trebuit s-o facă, dar părea oarecum ciudat că n-o făcuseră. Şi apoi, era o scrisoare aşa de lungă. La organizaţia centrală era o criză atât de mare de secretare, încât scrisorile erau în mod obişnuit scurte sau li se cerea tovarăşilor să telefoneze. Scrisoarea asta însă era atât de bine alcătuită, atât de bine dactilografiată, că era foarte posibil nici să nu fi fost făcută la organizaţia centrală. Dar era semnată de secretarul cultural; era semnătura lui, fără niciun dubiu. O văzuse în josul paginii pe hârtii multiplicate, de nenumărate ori. Şi scrisoarea avea stilul acela stângaci, semibirocratic, semimesianic care îi devenise familiar, fără să-i placă defel. Era o prostie să zici că avea rezultate bune privind impulsionarea acţiunilor de stradă ale maselor. Nu avea. La drept vorbind, detesta partea asta a muncii de partid - portavocile la porţile fabricilor, vânzarea ziarului Daily Worker la colţul străzii, umblatul din uşă-n uşă la alegerile locale. Activităţile legate de Lupta pentru Pace, astea n-o deranjau aşa de tare, aveau un sens, însemnau ceva pentru ea. Pe stradă, te puteai uita la copii, la mamele care împingeau cărucioare şi la bătrânii care şedeau în prag, şi puteai să zici: „O fac pentru ei“. Asta era într-adevăr lupta pentru pace.

Numai că ea nu vedea la fel lupta pentru voturi şi lupta pentru vânzări. Asta poate pentru că, se gândea ea, lupta îi făcea să se vadă aşa cum sunt, nu atât de importanţi pe cât se cred. Era uşor când erau vreo zece-doisprezece împreună la o şedinţă a organizaţiei, plănuind cum să reconstruiască lumea, cum să mărşăluiască în avangarda socialismului şi discutând despre fatalismul istoriei. Dar, după aceea, ieşea în stradă cu braţele pline de exemplare din Daily Worker, deseori aşteptând câte o oră sau două ca să vândă unul. Uneori trişa, aşa cum făceau şi ceilalţi, şi plătea ea pentru douăsprezece ziare, numai să termine cu asta şi să plece acasă. La şedinţa următoare se lăudau, uitând că dăduseră chiar ei banii ca să le cumpere: „Tovarăşa Gold a vândut optsprezece exemplare sâmbătă seara - optsprezece!” Apoi, chestia asta era trecută în procesul-verbal şi în buletinul organizaţiei. Cei de la organizaţia de cartier îşi frecau mâinile şi, cine ştie, poate avea să fie şi ea menţionată în chenarul acela mic de pe prima pagină despre Fondul Luptei pentru Pace. Era o lume aşa de mică, iar Liz şi-ar fi dorit ca ei să fie mai oneşti. Dar şi ea se amăgea singură în legătură cu toate astea. Poate că toţi o făceau. Sau poate că alţii înţelegeau mai bine de ce trebuie să minţi aşa de mult. I se părea atât de straniu că o făcuseră secretar al organizaţiei locale. Mulligan fusese cel care venise cu propunerea: „Tovarăşa noastră tânără, puternică şi atrăgătoare”. Crezuse că avea să se culce cu el dacă face în aşa fel încât să fie aleasă secretar. Ceilalţi votaseră pentru ea fiindcă o plăceau şi fiindcă ştia să bată la maşină. Fiindcă îşi făcea treaba şi nu încerca să-i determine pe ceilalţi să meargă să facă propagandă la sfârşit de săptămână. În orice caz, nu prea des. Votaseră pentru ea deoarece voiau o mică asociaţie decentă, drăguţă şi revoluţionară, fără multă tevatură. Totul era doar o mare făţărnicie. Se părea că Alec înţelesese asta; doar că n-o luase în serios. „Unii ţin canari, alţii intră în Partid”, remarcase el odată, şi era adevărat. Cel puţin în organizaţia din Bayswater South era adevărat, iar cei din organizaţia