de cartier ştiau asta foarte bine. De aceea era aşa de ciudat că fusese nominalizată; de aceea refuza categoric să creadă că organizaţia de cartier avea vreun amestec în chestia asta. Explicaţia, era sigură de asta, era Ashe. Poate că i se aprinseseră călcâiele după ea, poate că nici nu era homo, ci doar părea.

Liz ridică din umeri cu o mişcare destul de exagerată, gestul acela mult prea apăsat, pe care oamenii îl fac când sunt emoţionaţi şi singuri. În orice caz, era în străinătate, era gratis şi suna foarte interesant. Nu fusese niciodată peste hotare, iar ea singură nu-şi putea permite această călătorie, asta era cert. Avea să fie destul de distractiv. Avea rezerve faţă de nemţi, asta era adevărat. Ştia, i se spusese, că Germania de Vest este o putere militaristă şi revanşardă, iar Germania de Est este democratică şi pacifistă. Dar avea îndoieli că toţi nemţii buni sunt de o parte şi toţi cei răi de partea cealaltă. Şi că nemţii cei răi îi uciseseră tatăl. Poate că din cauza asta o alesese Partidul - semn al unui generos act de reconciliere. Poate că asta avusese Ashe în minte atunci când îi pusese toate întrebările acelea. Bineînţeles, asta era explicaţia. Brusc, fu cuprinsă de un sentiment de afecţiune şi de recunoştinţă faţă de Partid. Erau cu adevărat oameni cumsecade, iar ea era mândră şi recunoscătoare că face parte dintre ei. Se duse la birou şi deschise sertarul unde, într-un săculeţ vechi de şcoală, ţinea hârtia de scris a organizaţiei şi timbrele care se vindeau contra unei cotizaţii. Puse o coală de hârtie în vechea ei maşină de scris Underwood - o trimiseseră de la organizaţia de cartier când auziseră că ştie să bată la maşină; sărea un pic, dar altminteri era bună - şi dactilografie o scrisoare frumoasă, plină de recunoştinţă, prin care accepta. Organizaţia centrală era un lucru minunat - severă, mărinimoasă, impersonală, eternă. Erau oameni buni, extraordinari. Oameni care luptau pentru pace. În timp ce închidea sertarul, zări cartea de vizită a lui Smiley.

Şi-l reaminti pe omuleţul cu chip onest şi zbârcit, stând în picioare în pragul uşii ei şi spunând: „Partidul ştia despre tine şi Alec?“ Ce proastă fusese! Ei bine, uite că astfel n-avea să se mai gândească la povestea aia.

Capitolul 16

Arestarea

 

Fiedler şi Leamas parcurseră tot restul drumului înapoi cu maşina în tăcere. În amurg, dealurile erau negre şi cavernoase, iar fasciculele de lumină se căzneau să străpungă întunericul care se furişa, precum luminile vapoarelor aflate pe mare, în larg.

Fiedler parcă maşina într-un şopron aflat într-o parte a cabanei şi apoi se îndreptară împreună spre uşa din faţă. Erau pe punctul de a intra, când auziră un ţipăt din direcţia copacilor, urmat de o voce care striga numele lui Fiedler. Se întoarseră, şi Leamas reuşi să distingă în lumina crepusculară trei bărbaţi, la vreo douăzeci de metri depărtare, care păreau să îl aştepte pe Fiedler.

— Ce vreţi? strigă Fiedler.

— Vrem să vorbim cu tine. Suntem de la Berlin.

Fiedler ezită.

— Unde dracu’ sunt paznicii? îl întrebă pe Leamas. Ar trebui să fie un paznic la uşa din faţă.

Leamas ridică din umeri.

— De ce nu sunt aprinse luminile din hol? întrebă Fiedler din nou. Apoi, tot neconvins, începu să se îndrepte încet spre cei trei bărbaţi.

Leamas aşteptă un moment, apoi, cum nu auzea nimic, înaintă prin casa neluminată până la anexa din spate. Era o baracă amărâtă, făcută de mântuială, din materiale proaste, lipită de zidul din spate al clădirii şi ascunsă din toate părţile de plantaţii de pini tineri. Baraca era împărţită în trei dormitoare alăturate; nu exista niciun coridor. Încăperea din mijloc îi fusese dată lui Leamas, iar camera cea mai apropiată de clădirea principală era ocupată de doi gardieni. Leamas nu aflase cine o ocupa pe cea de-a treia. Încercase odată să deschidă uşa care o lega de camera sa, dar era încuiată. Aflase că e o cameră de dormit doar iscodind cu privirea printr-o fantă în perdelele de dantelă, într-o dimineaţă devreme, când se dusese să se plimbe. Cei doi paznici, care-l urmau pretutindeni la cincizeci de metri în urmă, nu dăduseră colţul cabanei, iar el se uitase înăuntru de la fereastră. Încăperea avea un singur pat, făcut, şi un mic birou cu hârtii pe el. Bănuia că există cineva care, cu ceea ce se cheamă meticulozitate germană, îl observa din acel dormitor. Dar Leamas era un vulpoi prea bătrân ca să se lase enervat de supraveghere. În Berlin făcuse parte din viaţa obişnuită - dacă nu reuşeai s-o dibuieşti, cu atât mai rău: nu însemna decât că au mai multă grijă, sau că tu îţi pierzi îndemânarea. De obicei, pentru că se pricepea la chestii de genul ăsta, pentru că era un tip cu spirit de observaţie şi cu o memorie precisă - pentru că, pe scurt, era bun în meseria lui -, îi zărea oricum. Cunoştea formaţiile preferate de o echipă de urmărire, cunoştea şmecheriile, slăbiciunile, scăpările de moment care ar fi putut să-i dea de gol. Pentru Leamas nu însemna nimic faptul că era supravegheat, dar, în timp ce mergea prin coridorul improvizat de la cabană spre baracă, şi apoi, când s-a oprit în dormitorul paznicilor, a avut senzaţia foarte limpede că lucrurile nu erau în regulă.

Luminile din anexă erau controlate de la un panou central. Erau aprinse şi stinse de o mână nevăzută. Dimineaţa, era adesea trezit de strălucirea bruscă a singurului bec din încăpere. Seara, era obligat să se grăbească la culcare de întunericul forţat. Nu era decât ora nouă când intră în anexă, iar luminile erau deja stinse. De obicei, rămâneau aprinse până la unsprezece, dar acum erau stinse, şi fuseseră coborâte obloanele. Lăsase deschisă uşa de legătură de la casă, astfel că lumina palidă a amurgului răzbătea din hol până la dormitorul paznicilor, deşi străpungea cu greu întunericul, şi aşa putu să zărească cele două paturi goale. Cum stătea acolo în picioare şi scruta încăperea, surprins s-o găsească goală, uşa din spatele lui se închise. Poate că singură, dar Leamas