nu făcu nicio încercare s-o deschidă. Era întuneric beznă. Închisul uşii nu fusese însoţit de niciun sunet, de niciun ţăcănit sau zgomot de paşi. Pentru Leamas, ale cărui instincte erau brusc în alertă, era ca şi cum fundalul sonor se oprise. Apoi simţi fum de trabuc. Probabil că plutea în aer, dar până acum nu-şi dăduse seama. La fel ca la un orb, simţul pipăitului şi al mirosului se ascuţise în întuneric.

Avea chibrituri în buzunar, dar nu le folosi. Făcu un pas lateral, se lipi cu spatele de perete şi rămase nemişcat. Pentru Leamas nu putea fi decât o explicaţie - îl aşteptau să treacă din camera paznicilor într-a sa, aşa că era hotărât să rămână unde era. Apoi, din direcţia clădirii principale, de unde venise, auzi clar zgomot de paşi. Fu încercată uşa care tocmai se închisese, cineva răsuci repede cheia în broască. Nici acum Leamas nu se clinti. Nu încă. Nu se mai putea amăgi: era prizonier în cabană. Cu mişcări foarte lente, Leamas se lăsă pe vine şi, concomitent, introduse mâna în buzunarul lateral al hainei. Era foarte calm, se simţea aproape uşurat la gândul acţiunii, dar amintirile i se învălmăşeau în minte. „Aproape întotdeauna ai o armă: o scrumieră, câteva monede, un stilou - orice găureşte sau taie.“ Era învăţătura preferată a sergentului acela galez, scund şi blând, din casa de lângă Oxford, în timpul războiului: „Nu folosi niciodată ambele mâini deodată, nu cu un cuţit, cu un baston sau cu un pistol; lasă-ţi braţul stâng liber şi ţine-l peste burtă. Dacă nu găseşti nimic cu ce să loveşti, ţine palmele deschise, cu degetele mari încordate”. Luând cutia de chibrituri în mâna dreaptă, o strânse bine pe lungime şi o sfărâmă dinadins, astfel încât beţele mici şi ascuţite îi ieşiră printre degete. Odată rezolvată chestia asta, se furişă de-a lungul peretelui până la un scaun despre care ştia că se află în colţul încăperii. Indiferent acum la zgomotul pe care-l făcea, împinse scaunul în mijlocul podelei. Numărându-şi paşii în timp ce se întorcea dinspre scaun, se postă în unghiul format de cei doi pereţi. În acest timp, auzi uşa de la camera sa deschizându-se cu zgomot. În zadar încerca să distingă silueta care probabil stătea în pragul uşii, însă nici din camera lui nu venea nicio lumină. Întunericul era impenetrabil. Nu îndrăznea să înainteze şi să atace, căci scaunul era acum în mijlocul încăperii; era avantajul său tactic, pentru că el ştia unde este scaunul, iar ei, nu. Trebuie să vină după el, trebuie; nu putea să-i lase să aştepte până când individul care era afară şi-i ajuta ar fi ajuns la panoul central şi ar fi aprins luminile.

— Hai, nenorociţi mizerabili, şuieră în germană; sunt aici, în colţ. Hai, veniţi să mă prindeţi, ce e, nu puteţi?

Niciun sunet, nicio mişcare.

— Sunt aici, nu mă vedeţi? Care-i problema? Ce e, copii, nu puteţi?

După care auzi sunet de paşi care înaintează, apoi, din nou, alţii; pe urmă înjurătura cuiva care se împiedicase de scaun, şi ăsta era semnul pe care-l aştepta Leamas. Aruncă fără grabă cutia de chibrituri, înaintă cu grijă, furişându-se, pas cu pas, cu braţul stâng întins în poziţia în care dai crengile deoparte în pădure ca să nu te rănească, până când atinse foarte uşor un braţ şi simţi atingerea ţesăturii aspre, înţepătoare a unei uniforme militare. Tot cu mâna stângă, Leamas îl bătu intenţionat pe braţ de două ori - două bătăi distincte - şi auzi o voce speriată, şoptindu-i în ureche, în germană:

— Hans, tu eşti?

— Taci, idiotule, şuieră Leamas şi, în acelaşi moment, întinse braţul şi-l apucă pe individ de păr, trăgându-i capul înainte şi în jos, apoi, într-o lovitură năprasnică, latul mâinii drepte ţâşni spre ceafa bărbatului, îl trase iar în sus de braţ, îl pocni în gâtlej cu o mişcare a pumnului deschis, după care îi dădu drumul să cadă acolo unde îl conducea forţa gravitaţiei, în timp ce trupul bărbatului se prăbuşea, se aprinseră luminile.

În prag stătea un tânăr căpitan din Poliţia Populară care fuma un trabuc, iar în spatele lui, doi bărbaţi. Unul era în haine civile, destul de tânăr. Ţinea un pistol în mână. Leamas se gândi că e în genul celor ceheşti, cu dispozitiv de încărcare pe mijlocul patului. Toţi se uitau la cel de pe podea. Cineva descuie uşa de-afară, şi Leamas se întoarse să vadă cine este. În timp ce se răsucea, cineva strigă la el - Leamas bănuia că fusese căpitanul - să rămână nemişcat. Se întoarse încet cu faţa spre cei trei bărbaţi.

Ţinea mâinile nemişcate pe lângă corp când veni lovitura. Parcă i-ar fi zdrobit craniul. În momentul în care se prăbuşea, alunecând cu o senzaţie plăcută în inconştienţă, se întrebă dacă fusese lovit cu un revolver, tipul acela vechi, cu pârghie pe pat, care fixează piedica.

*

*      *

Fu trezit de cântatul lălăit al unui deţinut şi de paznicul care-i striga să înceteze. Deschise ochii şi, întocmai ca o lumină strălucitoare, durerea explodă în capul lui. Zăcea complet nemişcat, refuzând să închidă ochii, şi urmărea fragmentele colorate şi ascuţite care năvăleau cu viteză prin faţa ochilor săi. Încercă să priceapă ce se întâmplase cu el: picioarele îi erau reci ca gheaţa şi îşi dădea seama de duhoarea acră şi pătrunzătoare a uniformei de puşcărie. Cântatul încetase, şi brusc Leamas jinduia să reînceapă, deşi ştia că nu va fi aşa. Încercă să ridice mâna şi să-şi pipăie obrazul pe care se închegase sângele, dar mâinile îi erau legate la spate. Probabil că şi picioarele îi erau legate: nu mai circula sângele prin ele, de aceea erau reci. Cu mare greutate, privi în jur, încercând să înalţe capul câţiva centimetri. Spre surprinderea lui, îşi văzu în faţă propriii genunchi. Instinctiv, încercă să întindă picioarele, dar, în acelaşi moment, tot trupul îi fu cuprins de o durere aşa de bruscă şi de puternică, încât scoase un ţipăt agonizant, întretăiat de suspine, un răcnet de autocompătimire, asemănător plânsetului din urmă al celui schingiuit. Zăcea acolo gâfâind, încercând să domine durerea, apoi pur şi simplu firea lui perversă îl