S-a mişcat rapid. Eu aveam cele două pungi şi rochiile. A luat-o spre ieşire, fâţâindu-şi fesele. Am urmat-o.

61.

Omul nostru, Gary Benson, se afla acolo ca să ne întâmpine. Scria poezii şi conducea şi un taxi. Era foarte gras, dar cel puţin nu arăta a poet ori a profesor de engleză. Şi nici nu părea a fi de prin North Beach sau East Village şi asta era bine, pentru că era foarte cald la New York în ziua aia. Ne-am luat bagajele şi am urcat în maşina lui, nu în taxi, şi ne-a explicat de ce era aproape lipsit de sens să ai o maşină proprie în New York. De-aia erau aşa de multe taxiuri. Ne-a scos din aeroport şi a început să conducă şi să vorbească. Şoferii din New York erau precum oraşul - nimeni nu lăsa de la el măcar un centimetru. Nu exista nici compasiune, nici curtoazie: bara de protecţie se ciocnea de altă bară, dar ei continuau să conducă. Înţelegeam: oricine ar fi cedat un milimetru, ar fi blocat circulaţia sau ar fi produs harababură, aglomeraţie, crimă. Traficul curgea fără sfârşit, precum excrementele într-o canalizare. Era minunat să priveşti - nici unul dintre şoferi nu era enervat, cu toţii păreau resemnaţi cu starea de fapt.

Însă lui Gary chiar îi plăcea să vorbească despre ce avea de făcut.

– Dacă eşti de acord, aş vrea să te înregistrez pentru o emisiune la radio, aş vrea să-ţi iau un interviu.

– Bine, Gary. Să zicem mâine, după întâlnirea cu cititorii.

– Acum am să te duc să-l vezi pe coordonatorul care se ocupă de poezie. El a organizat totul. El o să-ţi arate unde stai şi aşa mai departe. Îl cheamă Marshall Benchly. Să nu-i spui că ţi-am zis, dar nu pot să-l sufăr.

Am mers înainte şi apoi l-am văzut pe Marshall Benchly stând în faţa unei case de cărămidă. Nu exista nici o parcare. A sărit în maşină şi Gary şi-a văzut de drum. Benchly arăta ca un poet, un poet cu bani care nu muncise niciodată să-şi câştige existenţa; se vedea de la o poştă. Era afectat şi insipid.

Un nimeni.

– Am să-ţi arăt unde o să stai, a zis.

A recitat cu mândrie o lungă listă de oameni care stătuseră la hotelul meu. Unele dintre nume le-am recunoscut, altele nu.

Gary a tras în faţa hotelului Chelsea. Ne-am dat jos. Gary a zis:

– Ne vedem mâine, la întâlnirea cu cititorii.

Marshall ne-a condus înăuntru, până la recepţie. Hotelul nu era mare lucru, poate de-acolo i se trăgea farmecul.

Marshall s-a întors şi ne-a dat cheia.

– Camera 1010, camera unde a stat Janis Joplin.

– Mulţumesc.

– Mulţi artişti faimoşi au stat la 1010.

Ne-a condus până la liftul minuscul.

– Întâlnirea e la opt. Am să viu să te iau la 7: 30. Am vândut toate biletele de două săptămâni. Mai vindem nişte locuri în picioare, dar trebuie să avem grijă, din cauza pompierilor.

– Marshall, unde e cel mai apropiat magazin de băuturi?

– La parter, o iei la dreapta.

Ne-am luat la revedere de la Marshall şi am luat liftul.

62.

A fost foarte cald în seara întâlnirii cu cititorii, care urma să se ţină la biserica St. Mark. Tammie şi cu mine ne-am aşezat într-o încăpere folosită drept vestiar. Tammie a găsit o oglindă mare, în care se putea vedea toată, şi a început să se pieptene. Marshall m-a condus în spatele bisericii. Era un cimitir acolo, mici pietre tombale de ciment, aranjate din loc în loc, gravate cu inscripţii. Marshall m-a plimbat încolo şi-ncoace. Totdeauna sunt nervos înainte de o astfel de întâlnire, încordat şi nefericit. Aproape întotdeauna vomit. Asta am şi făcut. Am borât pe unul din morminte.

– Tocmai ai vomitat pe Peter Stuyvesant{6}, a zis Marshall.

M-am întors în vestiar. Tammie încă se mai uita în oglindă. Îşi privea chipul şi trupul, dar îşi făcea griji mai ales cu privire la păr. Şi l-a strâns în vârful capului, s-a uitat la el aşa, apoi l-a lăsat să cadă la loc. Marshall a vârât capul pe uşă.

– Haide, lumea aşteaptă!

– Tammie nu e gata, am spus.

Ea şi-a strâns iarăşi părul în vârful capului şi s-a privit. Apoi l-a lăsat să cadă. Pe urmă s-a apropiat de oglindă şi şi-a privit ochii.

Marshall a băgat din nou capul.

– Hai, Chinaski!

– Hai, Tammie, hai să mergem!

– Bine.

Am ieşit cu Tammie de braţ. Au început să aplaude. Vechile şmecherii ale lui Chinaski funcţionau. Tammie a coborât în mulţime şi eu am început să citesc. Aveam multe beri într-o găleată cu gheaţă. Aveam la mine poezii vechi şi noi. Nu puteam să ratez. Îl ţineam pe Sfântul Marcu de cruce.

63.

Ne-am întors la 1010. Îmi dăduseră cecul. Am lăsat vorbă că nu voiam să fim deranjaţi. Tammie şi cu mine ne-am apucat de băut. Citisem cinci sau şase poeme de dragoste despre ea.

– Ştiau cu toţii despre cine era vorba, a zis ea. Din când în când, am chicotit. A fost jenant.

Ştiuseră cu toţii despre cine era vorba, fără îndoială. Îi ieşea sexul prin toţi porii. Chiar şi gândacii, furnicile şi muştele ar fi vrut s-o fută.

Cineva a bătut la uşă. Un cuplu s-a strecurat înăuntru: un poet cu gagica lui. Poetul era Morse Jenkins din Vermont. Femeia era Sadie Everet. El adusese patru sticle de bere.

Purta sandale şi o pereche de blugi ponosiţi; brăţări turcoaz; un lanţ în jurul gâtului; avea barbă, plete, bluză oranj. Vorbea şi nu se mai oprea. Se

Învârtea în jurul camerei.

E o problemă cu scriitorii ăştia. Dacă ceea ce scriu ei e publicat şi vândut în multe-multe exemplare, se cred mari. Dacă ceea ce scriu e publicat şi vândut în număr mediu de exemplare, se cred mari. Dacă ceea ce scriu e publicat şi vândut în doar câteva exemplare, tot mari se cred. Iar dacă ceea ce scriu nu e niciodată publicat şi n-au nici bani să se publice singuri, atunci cred că sunt cu adevărat mari. Adevărul e că există, de fapt, foarte puţină măreţie. E aproape inexistentă. Dar poţi fi sigur că cei mai proşti scriitori au