cea mai mare încredere şi cele mai puţine dubii cu privire la ei înşişi. Oricum, scriitorii trebuiau evitaţi şi eu încercam să fac asta, dar îmi era aproape imposibil. Sperau într-un fel de comuniune, de frăţie. Nimic din toate astea n-avea legătură cu scrisul, nu te ajuta în faţa maşinii de scris.

– M-am antrenat cu Clay, înainte să-şi spună Ali, a zis Morse.

A început să arunce pumni în aer şi să facă joc de picioare, să danseze.

– Era destul de bun, dar i-am dat de furcă.

Morse a boxat cu umbră prin cameră.

– Uite-te la picioarele mele, a zis el. Am picioare grozave!

– Hank are picioare mai bune decât tine, i-a zis Tammie.

Fiind un om-cu-picioare, am aprobat din cap. Morse s-a aşezat. A arătat cu sticla de bere către Sadie.

– Lucrează ca asistentă medicală. Ea mă între-ţine. Dar într-o zi am să dau lovitura. O să audă ei de mine!

Morse n-ar fi, avut niciodată nevoie de un micro-fon la întâlnirile cu cititorii.

S-a uitat spre mine.

– Chinaski, tu eşti unul dintre cei mai buni doi-trei poeţi în viaţă. Chiar că ai reuşit. Scrii versuri grozave. Dar vin şi eu din urmă! Lasă-mă să-ţi citesc porcăriile mele. Sadie, dă-mi poeziile încoace.

– Nu, am zis. Aşteaptă! Nu vreau să le aud.

– De ce nu, omule? De ce nu?

– A fost prea multă poezie în seara asta, Morse. Nu vreau decât să mă întind în pat şi s-o uit.

– Păi, atunci bine... Ascultă, niciodată nu mi-ai răspuns la scrisori.

– Nu sunt un snob, Morse, dar primesc câte 75 de scrisori pe lună. Dacă aş răspunde la toate, altceva n-aş mai face.

– Pun pariu că le răspunzi femeilor!

– Depinde...

– Bine, omule. Nu mă supăr. Tot îmi place cum scrii. Poate că n-am să fiu niciodată faimos, deşi eu cred că o să fiu, şi cred că o să-ţi pară bine că m-ai întâlnit. Hai, Sadie, hai să mergem.

I-am condus la uşă. Morse mi-a înşfăcat mâna. Nu mi-a strâns-o şi nici unul nu s-a uitat în ochii celuilalt.

– Eşti un tip cumsecade, mi-a zis el.

– Mulţumesc, Morse...

Apoi au plecat.

 

 

64.

 

În dimineaţa următoare, Tammie a găsit o reţetă în poşetă.

– Trebuie să mă duc la farmacie cu reţeta asta, a zis ea. Uită-te la ea.

Era mototolită şi cerneala era aproape ştearsă.

– Ce s-a întâmplat cu ea?

– Păi, îl ştii pe frati-miu. E dependent de pastile.

– Îl ştiu pe frati-tu. Îmi datorează 20 de dolari.

– A încercat să mi-o ia. M-a strâns de gât. Am pus reţeta în gură şi am înghiţit-o. Sau m-am făcut că am înghiţit-o. Nu putea fi sigur. Atunci ţi-am telefonat şi te-am rugat să vii pe la mine, să-i tragi o mamă de bătaie. În cele din urmă, s-a cărat. Dar eu încă mai aveam reţeta în gură. Însă n-am folosit-o. Dar aş putea s-o folosesc aici. Merită să încerc.

– Bine.

Am luat liftul şi am coborât în stradă. Erau peste treizeci şi cinci de grade. Abia dacă mă puteam mişca. Tammie a luat-o la picior şi eu m-am târât în spatele ei, în vreme ce ea şerpuia pe trotuar.

– Hai! mi-a zis. Mişcă-te mai repede! Luase ceva, probabil un sedativ. Era ameţită. S-a dus până la un chioşc de ziare şi a început să se uite la o revistă. Cred că era Variety. A tot stat acolo. Eu am rămas lângă ea. Era plictisitor şi fără rost. Nu făcea decât să caşte ochii la revista aia.

– Ascultă, surioară. Ori cumperi dracului chestia aia, ori te cari! i-a zis vânzătorul de la chioşc.

Tammie s-a îndepărtat.

– Dumnezeule! New York-ul e un loc oribil! N-am vrut decât să văd dacă era ceva de citit acolo.

Tammie a luat-o înainte cu mişcări bruşte, făcând slalom dintr-o parte în alta a trotuarului. În Hollywood, niscai maşini ar fi tras pe dreapta, negrii i-ar fi făcut propuneri, ar fi fost abordată, i s-ar fi făcut serenade, ar fi fost aplaudată. New York-ul era altfel. Era sătul şi obosit, dispreţuia carnea.

Ne aflăm într-un cartier de negri. Ne priveau trecând: roşcata cu părul lung, drogată pulbere, şi bătrânul cu fire albe în barbă, târându-se în spatele ei. I-am privit cum stăteau în pragurile caselor. Aveau chipuri simpatice. Îmi plăcea de ei. Mai mult decât îmi plăcea de ea.

Am urmat-o pe Tammie de-a lungul străzii. Apoi am dat de un magazin de mobilă. În faţă, pe trotuar, era un scaun de birou distrus. Tammie s-a dus până la scaunul ăla vechi şi a rămas acolo, căscând ochii la el. Părea hipnotizată. S-a tot uitat la scaunul ăla. L-a atins cu degetul. Au trecut câteva minute. Apoi s-a aşezat pe el.

– Ascultă, i-am zis, eu mă întorc la hotel. Tu vezi-ţi de treabă.

Tammie nici măcar n-a ridicat privirea. A mângâiat braţele scaunului. Se afla într-o lume doar a ei. M-am întors şi am plecat înapoi spre Chelsea.

Mi-am cumpărat nişte bere şi am urcat cu liftul. M-am dezbrăcat, am făcut un duş, mi-am sprijinit două perne de tăblia patului şi m-am apucat de băut. Întâlnirile cu cititorii mă diminuau. Îmi sor-beau sufletul. Am terminat o bere şi am deschis alta. La întâlnirile astea, făceai rost uneori de câte o curviştină. Starurile rock, boxeurii de succes făceau şi ei rost, marii toreadori îşi procurau virgine. Într-un anume sens, doar toreadorii o meritau. A bătut cineva la uşă. M-am ridicat şi am întredeschis-o. Era Tammie. A împins uşa.

– Am dat de un evreu murdar şi nenorocit. Voia 12 dolari ca să-mi dea medicamentele de pe reţetă. Pe coasta de vest nu costă decât 6. I-am spus că n-am decât 6. Nu i-a păsat. Un evreu murdar din Harlem. Îmi dai şi mie o bere?

Tammie a luat berea şi s-a aşezat la geam, cu un picior afară şi cu o mâna ţinându-se de cadrul de sus al ferestrei.

– Vreau să văd Statuia Libertăţii. Şi insula Coney, a zis ea.

Mi-am luat o altă bere.

– Ah, e drăguţ aici afară. Şi e răcoare. Tammie s-a aplecat peste pervaz, privind.

Apoi a ţipat. Mina cu care se agăţase de fereastră i-a alunecat. Am văzut cum mai tot trupul i-a ieşit afară. Apoi, a reuşit