– Era cât pe-aci, i-am spus. Ar fi ieşit o poezie bună. Am pierdut o mulţime de femei într-o mulţime de feluri, dar ăsta ar fi fost un mod nou.

Tammie a venit spre pat. S-a întins cu faţa în jos. Mi-am dat seama că era încă drogată. Apoi s-a rostogolit din pat, a aterizat pe spate. Nu s-a mişcat. M-am dus şi am ridicat-o. Am apucat-o de păr şi am sărutat-o cu furie.

– Hei, ce faci?

Mi-am amintit că îmi promisese un futai de pomină. Am rostogolit-o pe burtă, i-am ridicat rochia, i-am tras chiloţii. M-am urcat pe ea şi am împins, încercând să-i găsesc pizda. Am tot scormonit. A intrat. A alunecat tot mai adânc. I-am pus-o. Scotea mici sunete. Apoi a sunat telefonul. M-am retras, m-am ridicat şi am răspuns. Era Gary Benson.

– Trec pe la tine pentru interviul ăla la radio.

– Când?

– Cam în trei sferturi de oră.

Am închis telefonul şi m-am întors la Tammie. Încă o aveam sculată. Am apucat-o de păr şi am mai sărutat-o o dată, violent. Avea ochii închişi, gura fără viaţă. M-am urcat iar pe ea. Afară lumea stătea pe scările de incendiu. Când soarele începea să apună şi apărea un pic de umbră, ieşeau afară ca să se răcorească. Cetăţenii New York-ului stăteau acolo şi beau bere, sifon sau apă la gheaţă.

Indurau şi fumau. Doar să rămâi în viaţă era o victorie. Îşi decorau scările de incendiu cu plante. Făceau şi ei ce puteau.

M-am repezit drept în miezul lui Tammie. Stilul câinesc. Câinii ştiau cel mai bine cum stă treaba. Am pompat cu furie. Era bine că nu mai lucrăm la poştă. I-am legănat şi i-am lovit trupul. În ciuda drogurilor, a încercat să vorbească.

– Hank, Hank...

În cele din urmă, mi-am dat drumul, apoi m-am odihnit pe ea. Eram amândoi scăldaţi în sudoare. Apoi m-am rostogolit, m-am ridicat şi m-am dus la duş.

O futusem din nou pe roşcata asta cu 32 de ani mai tânără decât mine. Mă simţeam bine sub duş. Intenţionam să trăiesc 80 de ani şi să fut atunci o fată de 18. Aerul condiţionat nu funcţiona, dar duşul mergea. Chiar că era bine. Eram pregătit pentru interviu.

65.

Când m-am întors în L.A., a urmat aproape o săptămână de pace. Apoi a sunat telefonul. Era proprietarul unui club de noapte din Manhattan Beach, Marty Seavers. Mai citisem acolo poezii de vreo două ori. Clubul se numea Smack-Hi{7}.

– Chinaski, vreau să citeşti aici, de vineri într-o săptămână. Poţi câştiga vreo 450 de dolari.

– Bine.

În clubul lui cântau grupuri rock. Era un public diferit de cel universitar. Erau la fel de păcătoşi ca şi mine. Ne înjuram unii pe alţii între poezii. Preferam să fie aşa.

– Chinaski, a zis Marty. Zici că ai probleme cu femeile? Stai să-ţi povestesc eu. Asta cu care sunt acum se pricepe să descuie uşi şi ferestre. Dorm şi ea apare în dormitor pe la 3-4 dimineaţa. Mă zgâlţâie. Mă sperie de moarte. Stă acolo şi zice:

„Am vrut doar să mă asigur că dormeai singur".

– Moarte şi transfigurare.

– Într-una din seri, stăteam pe scaun, când aud o bătaie în uşă. Am ştiut că e ea. Deschid uşa şi nu e acolo. E ora 11 seara şi sunt în chiloţi. Sunt cam băut şi îngrijorat. Ies afară. li făcusem cadou, de ziua ei, rochii de patru sute de dolari. Ies afară şi văd rochiile arzând pe acoperişul maşinii mele. Alerg să le iau de-acolo şi ea sare din spatele unui tufiş şi începe să urle. Vecinii se uită afară şi mă văd în chiloţi, cum îmi ard mâinile trăgând de rochiile de pe maşină.

– Parcă ar fi una din ale mele, zic eu.

– OK, aşa că mi-am imaginat că relaţia noastră a luat sfârşit. Dar, două seri mai târziu, am avut treabă la club, e 3 noaptea, sunt beat, doar în izmene. Aud o bătaie în uşa. O recunosc. Deschid uşa şi nu e acolo. Mă duc la maşină şi văd că a înmuiat în benzină alte rochii care ard acum. Pusese câteva deoparte. Numai că, de data asta, ard pe capotă. Sare de pe undeva şi începe să urle. Vecinii cască ochii. Sunt iarăşi în chiloţi, încercând să dau jos rochiile alea care ard pe capotă.

– E minunat, aş vrea să mi se fi întâmplat mie.

– Ar trebui să vezi maşina cea nouă. Are vopseaua sărită peste tot.

– Şi ea unde e acum?

– Suntem iarăşi împreună. O să vină pe la mine peste vreo juma' de oră. Pot să te trec în programul clubului?

– Sigur.

– Eşti mai tare decât grupurile rock. N-am văzut niciodată aşa ceva. Mi-ar plăcea să te aduc în fiecare vineri şi sâmbăta seara.

– N-o să meargă, Marty. Cu o melodie merge, poţi s-o tot interpretezi la nesfârşit, dar când e vorba de poezie, publicul vrea ceva nou.

Marty a râs şi a închis.

66.

Am luat-o pe Tammie cu mine. Am ajuns acolo un pic mai devreme şi am intrat într-un bar de vizavi. Ne-am aşezat la o masă.

– Să nu bei prea mult, Hank. Ştii cum molfăi cuvintele şi sari versuri când eşti prea beat.

– În sfârşit, i-am zis, spui şi tu ceva înţelept.

– Ţi-e teamă de public, nu-i aşa?

– Da. Dar nu e tracul de scenă. Ci din cauză că sunt acolo pe post de măscărici. Le place să mă vadă mâncând rahat. Însă asta mă ajută să-mi achit factura de electricitate şi-mi permite să mă duc la curse. N-am nici un fel de scuză că fac asta.

– Am să iau un Stinger{8}, a zis Tammie. I-am spus ospătarei să ne aducă un Stinger şi un Bud{9}.

– O să fie bine în seara asta, a zis ea. În privinţa mea, să nu-ţi faci griji.

Tammie a dat peste cap paharul cu Stinger.

– Stingerii ăştia se pare că nu au prea mare lucru în ei. Am să mai beau unul. Am mai luat un Stinger şi un Bud.

– Zău, a zis ea, cred că nu pun nimic în băutu-rile astea. Ar trebui