Tammie a băut cinci pahare în 40 de minute. Am bătut la uşa din spate a clubului Smack-Hi. Ne-a deschis unul dintre bodyguarzii mătăhăloşi ai lui Marty. Îi angaja pe tipii ăştia, cu tiroida rebelă, să lucreze pentru el, ca să vegheze asupra legii şi ordinii, când adolescentele ţicnite, nebunii păroşi, aurolacii, drogaţii cu LSD, marijuana, alcoolicii - toţi nenorociţii, blestemaţii, plictisiţii şi prefăcuţii - o luau razna,

Eram gata să borăsc şi am şi făcut-o. De data asta, am găsit o ladă de gunoi şi i-am dat drumul acolo. Ultima oară vomitasem chiar în faţa biroului lui Marty. A fost plăcut impresionat de schimbare.

67.

– Vreţi să beţi ceva? ne-a întrebat Marty.

– O bere, am zis.

– Eu vreau un Stinger, a zis Tammie.

– Fă-i rost de un scaun şi, ce bea, trece în nota de plată, i-am spus lui Marty.

– Bine, o s-o aranjăm. N-avem locuri decât în picioare. A trebuit să refuzăm 150 de clienţi şi mai sunt 30 de minute înainte să intri în scenă.

– Vreau să-l prezint pe Chinaski publicului, a zis Tammie.

– Eşti de acord? a întrebat Marty.

– Ok.

Pe scenă era un puşti cu o chitară, Dinky Summers, şi mulţimea îl crucifica. Cu opt ani în urmă, Dinky câştigase un disc de aur, însă de atunci, nimic.

Marty s-a dus la interfon şi a format un număr.

– Ascultă, a întrebat, tipul ăla e chiar atât de slab precum sună?

Se putea auzi vocea unei femei prin difuzor.

– E îngrozitor. Marty a închis.

– Îl vrem pe Chinaski! ţipau ei.

– Bine, l-am putut auzi pe Dinky. Urmează Chinaski.

A început să cânte din nou. Erau beţi. Fluierau şi huiduiau. Dinky a continuat să cânte. Şi-a terminat numărul ai s-a dat jos de pe scenă. Nu puteai şti niciodată. Existau zile când era mai bine să rămâi în pat, cu pătura trasă peste cap.

Cineva a bătut în uşă. Era Dinky, cu tenişii lui roşu-alb-albaştri, tricou alb, pantaloni de velur şi pălărie maro, de fetru. Pălăria stătea cocoţată pe o claie de bucle blonde. Pe tricou scria „Dumnezeu e Iubire".

Dinky s-a uitat la noi.

– Am cântat chiar atât de prost? Vreau să ştiu. A fost chiar aşa de rău?

Nimeni n-a răspuns. Dinky s-a uitat la mine.

– Hank, a fost chiar atât de rău?

– Ăştia-s beţi. E carnaval.

– Vreau să ştiu dacă am cântat prost sau nu.

– Bea ceva.

– Trebuie să mă duc să-mi găsesc gagica, a zis Dinky. E pe undeva pe-acolo, singură.

– Ascultă, am zis, hai să terminăm o dată.

– Bine, a zis Marty. Du-te şi termină.

– Eu îl prezint, a zis Tammie.

Am ieşit cu ea. Când ne apropiam de scenă, ne-au văzut şi au început să ţipe, să înjure. Sticle au căzut de pe mese. A izbucnit o încăierare. Băieţii de la poştă n-ar crede niciodată chestia asta.

Tammie s-a dus la microfon.

– Doamnelor şi domnilor, a zis ea, Henry Chinaski n-a putut ajunge în seara asta... S-a aşternut liniştea. Apoi a adăugat:

– Doamnelor şi domnilor, Henry Chinaski! Am urcat pe scenă. Au început să hohotească. Încă nu făcusem nimic. Am luat microfonul.

– Salut. Sunt Henry Chinaski...

Locul a început să se cutremure de zgomote. Nu era nevoie să fac nimic. Urmau să facă ei totul. Dar trebuia să ai grijă. Aşa beţi cum erau, puteau detecta imediat orice gest, orice cuvânt fals. Nu puteai niciodată subestima un public. Plătiseră ca să intre; plătiseră băuturile; intenţionau să obţină ceva şi, dacă nu le ofereai nimic, aveau să te facă praf.

Pe scenă se afla un frigider. L-am deschis. Trebuie să fi fost vreo 40 de sticle de bere acolo. Am băgat mâna înăuntru, am scos una, i-am desfăcut capacul, am tras o duşcă. Chiar aveam nevoie. Apoi un bărbat din primul rând a urlat:

– Hei, Chinaski, noi plătim băutura! Era un tip gras, îmbrăcat în poştaş. M-am dus la frigider şi am mai luat o bere. M-am dus în faţă şi i-am dat sticla. Apoi m-am întors, am băgat mâna şi am mai luat nişte bere. Le-am împărţit oamenilor din rândul întâi.

– Hei, cu noi cum rămâne? s-a auzit o voce din spate.

Am luat o sticlă şi am aruncat-o în aer. Am mai aruncat vreo câteva acolo în spate. Se pricepeau. Le-au prins pe toate. Apoi una mi-a alunecat din mână şi a luat-o în sus prin aer. Am auzit-o cum se sparge. M-am hotărât să mă opresc. Chiar îmi imaginam un proces: fractură craniană. Mai rămăseseră 20 de sticle.

– Acum, astea care au rămas sunt ale mele.

– Ai de gând să citeşti toată noaptea?

– Am de gând să beau toată noaptea...

Aplauze, hohote, râgâieli...

– EŞTI UN RAHAT NENOROCIT! a ţipat un tip din public.

– Mulţumesc, mătuşico, i-am răspuns.

M-am aşezat, am potrivit microfonul şi am început să citesc prima poezie. S-a făcut linişte, Acum eram singur în arenă cu taurul. Mi-era cam groază. Dar eu scrisesem poeziile. Le-am citit cu voce tare. Cel mai bine era să o iau încet, cu o poezie ironică. Am terminat-o şi zidurile s-au cutremurat. Patru sau cinci oameni se luaseră la bătaie în timpul aplauzelor. Urma să am mare noroc. N-aveam altceva de făcut decât să stau pe-acolo.

Nu-i puteai subestima şi nici să-i linguşeşti nu puteai. Trebuia găsită o cale de mijloc.

Am mai citit nişte poezii, am mai băut nişte bere. M-am îmbătat mai tare. Cuvintele deveniseră mai greu de citit. Am sărit versuri, am scăpat foile pe jos. Apoi m-am oprit şi am rămas acolo, bând.

– E foarte bine, am zis. Voi plătiţi ca să vă uitaţi la mine cum beau.

Am făcut un efort şi le-am mai citit nişte poezii. În cele din urmă, le-am citit câteva porcoase şi am încheiat.

– Asta e, le-am zis.

Au strigat că voiau să mai audă.

Băieţii de la abator, băieţii de la depozitele unde am muncit în copilărie şi apoi în tinereţe n-ar fi crezut asta niciodată.

În birou, mai erau niscai sticle şi mai multe ţigări groase de marijuana. Marty s-a dus la interfon să vadă cum merg încasările.

Tammie se holba la Marty.

– Nu-mi place de tine, i-a zis. Nu-mi plac ochii tăi deloc.

– Dă-i încolo de ochi, i-am spus. Hai