care lucra într-un singur scop: a o face să se simtă vinovată, fie că vorbeşte, fie că tace, se mişcă sau doarme: pentru ca să nu mai vadă în mine decât un judecător pe cale să-i facă un proces perpetuu. Să nu crezi că acţiona 24 de ore din 24. Alternam, potrivit celor mai bune reguli ale cazuisticii, clipele de blândeţe cu crizele de fermitate. Aşteptam ca Rebecca să atingă o anumită culme de destindere şi de speranţă ca s-o sfărâm mai bine, bucurându-mă de acele denivelări bruşte care zgârie nervii şi dezarticulează mai bine decât o scenă temperamentele cele mai tari. Devenea o jucărie pe care-o desfăceam în bucăţi, un crab căruia îi smulgeam foarfecii unul câte unul ca să văd ce face. Şi pe urmă, ce-i mai bun decât să răneşti un suflet care sângerează deja?

Metresa mea rămase însărcinată; urmare a unei copulări pripite, într-o seară de beţie în care ne împerecheasem brutal luând-o drept alta. Vru să păstreze copilul şi mai întâi îmi ascunse asta. Când am băgat de seamă şi deşi era târziu două luni deja -, am cerut cu tărie avortul. Întârzierea îi fu fatală: o complicaţie post operatorie făcu să intre în ea un rău care o debarasă fără recurs posibil de capacitatea de a procrea. Începutul sarcinii destinsese ţesuturile pântecelui şi ale sânilor: pielea se lăsase ca acele cămăşi ieftine care nu rezistă la spălat, apăruseră vergeturi pe bust şi pe centura abdominală. Adolescenta care îşi disputase aprig cu celelalte femei estetica sa perfectă se văzu deposedată în câteva săptă mâni. Rezultat probant al noii sale ruşini: nu se mai plimba goală de tot prin apartament şi dormea acoperită întotdeau na cu o pijama sau o cămaşă.

Nu ştiam ce să mai născocesc ca să-i dăunez, adiţionam micile torturi: nu trebuie neglijată acumularea unor cruzimi insignifiante care epuizează mai bine decât o mare supărare. Primele mele atacuri fuseseră brutale, zdrobitoare, dar Re becca suferea mai mult de loviturile repetate, de electroşocurile care o dezaxau de fiecare dată un pic mai mult.

Astfel, se apucase de băut. O încurajam în viciul ei, cumpărându-i în fiecare seară o sticlă de whisky sau de vodcă. De fiecare dată, se îmbăta şi adormea pe jos, în mijlocul vărsăturilor şi a duhorii de băutură. Într-o noapte, dezgustat de atitudinea sa, îi arsei picioarele în mai multe locuri cu ţigara. În anumite puncte, i-o înfipsei atât de adânc încât mirosea a carne friptă. Dacă ai şti ce curioasă senzaţie e să arzi o fiinţă neînsufleţită: suferă, se strâmbă, dar abrutizarea e prea tare ca s-o trezeşti şi te bucuri în acelaşi timp de starea semiconştientă şi de imunitate. A doua zi, îi susţineam că se calcinase singură în timpul beţiei şi că evitasem chiar un început de incendiu în apartament. Fără dovezi, n-avu altceva de făcut decât să-mi admită versiunea şi să-şi îngrijească plăgile dintre care unele nu dispărură niciodată.

Altă dată, îşi luase un concediu de boală de o săptămână pentru o nimica toată. Ştii că acordarea unui asemenea concediu presupune să stai acasă în caz că te vizitează un inspector. Într-o după-miază, ştiind-o pe Rebecca ieşită după cumpărături, telefonai din cabinetul meu la casa locală de Securitate socială ca să le semnalez greşeala. Rebecca nu ştiu niciodată cine o pârâse, primi un blam, pierdu beneficiul alocaţiilor zilnice şi trebui să se întoarcă încă de a doua zi la salonul ei de coafură.

Lucru curios: fiinţele nenorocite atrag nenorocirea. Ploua cu mizerii asupra Rebeccăi care era deja ţintuită de suferinţe; situaţia sa se degradă pe plan profesional. Ab senta prea mult, lucra prost, şi într-o stare de prostraţie cvasipermanentă, se prăbuşea uneori în lacrimi în timp ce făcea un şampon, abia le răspundea clientelor, se arăta iritabilă la culme cu colegele. Patronii se gândeau s-o concedieze şi îi trimiseseră chiar două avertismente. Profitai de situaţia ei precară ca să-i dau lovitura de graţie: îi furai salariul pe o lună împingând cinismul până acolo încât îi oferii o pereche de cercei de aur ca s-o consolez. Nici o clipă nu bănui adevărul căci îşi îndreptă bănuielile spre cea mai bună prietenă a sa cu care băuse un ceai în ziua furtului. Trebui să împrumute banii pe o lună de la patronii săi; dar întristată de pierdere, coafând fără plăcere, răzbunându-se de nenorocul său pe cranii, fu concediată puţin după aceea fiindcă o uitase sub uscător pe o clientă al cărei păr se car bonizase pe jumătate. Această concediere marcă o dată în deteriorarea raporturilor noastre: în loc să-mi temperez reproşurile, mă făcui extrem de dur.

Pe măsură ce ne afundam în mocirlă, Rebecca cerea îndurare, crezând că atinge fundul infamiei, dar o făceam să coboare şi mai mult. În fiecare zi îi descopeream vreun detaliu nou cu o rigoare în abjecţie de care nu m-aş ficrezut niciodată capabil. Ea credea că ştie totul despre grozăvie: ignora însă o trăsătură deosebit de revoltătoare, un rafinament inedit născocit de inepuizabila mea răutate. Îmi plăcea spectacolul acestei vieţi care se prăbuşea. N-o torturam decât purtat de certitudinea inocenţei sale absolute: candoarea şi naivitatea, doar ele îmi aţâţau voluptatea de-a face să sufere. Deveneam mai violent în speranţa unei reacţii, dar dacă reacţiona furia mea nu mai cunoştea margini.

Adeseori, nenorocirea o făcea să înnebunească: atunci erau ţipete, strâmbături, mişcări rătăcite, buzele îi tremurau, se sufoca, crize de tetanie îi izbeau picioarele între ele ca pe două cârje de lemn. O femeie este un bloc dur în care nu in tri: într-atât o fisurasem pe Rebecca încât nu mai strângeam în braţe decât o grămadă de ruine. Deţineam asupra ei o putere fără margini. Îi sfărâmasem resortul voinţei, o ţintuisem de mine printr-un arcan de fier. Îi delăsasem trupul pentru a mă instala ca stăpân în creier unde făceam să domnească teroarea. Îi dominam sufletul, îi modulam gândurile, îi regăseam în gură fraze pe care le pronunţasem cu o oră mai înainte, şi sistemul său nervos era în mâinile mele o jucărie a cărei claviatură o manipulam în toate sensurile ca pe un calculator. Era