caricatura mea vie, umbra mea, reflexul meu grotesc, iar victima coopera cu călăul la propria sa distrugere. Devenea o creatură frenetică, mereu atârnată de braţele mele. Se agăţa de mine ca vermina, găsind în coşmar un fel de imundă raţiune de a trăi care o menţinea pe linia de plutire. Persecuţia îi îngăduia să scape de singurătate, iar teama de a mă pierde se insinuase în ea într-atât încât o făcea să măsoare întregul vid al unei existenţe din care eu aş fi absent. Cum de sunt cu putinţă asemenea lucruri astăzi? Şi de ce nu? Trecutul cu viciile lui este cu atât mai pregnant cu cât epoca noastră liberală l-a decretat abolit; astfel, barbaria, nemaifiind combătută, îşi continuă lucrarea în umbră, aducând extremul arhaism în inima modernităţii. Pentru mine, situaţia era şi mai simplă: totul în educaţia mea – îţi amintesc că eram fiu unic - mă modelase pentru cea mai rea lege a junglei: să-l mănânci pe celălalt ca să nu fi mâncat. Obişnuinţa de a nu împărţi nimic unită cu cea de a primi totul, folosirea disimulării sistematice, o nevoie de ajutorare permanentă legată de o ură nu mai puţin puternică pentru cei care mă ajutorau sunt tot atâtea elemente care contribuiseră să mă corupă până-n măduva oaselor. Slăbit pentru că fusesem răsfăţat, avusesem totul în afară de esenţial: perceperea celuilalt. Înconjurat de curtezani, de servitori sau linguşitori, nu cunoscusem din sentimentele omeneşti decât gama infantilă a invidiei, a capriciului şi a bosumflării. Obişnuit să fiu servit, consideram omagiul Rebeccăi ca pe un serviciu care-mi era cuvenit. Neputând trăi fără să martirizez pe cineva, prieten, rudă sau metresă - am nevoie de o victimă aşa cum o locomotivă are nevoie de cărbune -, făcui din acest suflet ardent şi drept o sucursală a propriului meu eu.

Rebecca mă tratase drept un ticălos: recunoşteam în mine acest defect. Optasem pentru rău, din comoditate, ca să fiu ceva mai degrabă decât nimic. Din orgoliu, ţineam în mod absolut ca eu să port toată vina. Lumea şi-i închipuie pe oamenii răi ca pe nişte monştri, străduindu-se încontinuu să vatăme. Dar nu-i aşa, sunt fiinţe obişnuite, buni taţi, buni funcţionari cărora slăbiciunea unei fiinţe aflată în faţa lor le oferă dintr-o dată căile unei cariere intermitente în tortură. Astfel mizeria celorlalţi mă electrizează: de îndată ce sunt chemat în ajutor, în loc să ajut, lovesc, zdrobesc, calc în picioare. Mă bălăceam în numele execrabile pe care mi le dădea Rebecca precum un porc în mocirla lui, străduindu-mă să le merit, înălţându-mă astfel la nivelul marilor infami ai istoriei.

Ultima mea lovitură de maestru fu să-l montez pe fiul meu împotriva ei. Ştii cât de maleabili sunt cei mici, cât de receptivi la propaganda psihologică. De îndată ce-l certa, pentru o neglijenţă oarecare, îi luam apărarea cu voce tare, mai ales dacă greşise. Îi ofeream tot ce dorea, subliniind însă că Rebecca n-ar fi făcut-o. I-o prezentam drept o uzurpatoare care luase locul mamei lui. Îi detaliam cele mai mici defecte, mai ales ura ei pentru copii pe care i-o descriam drept viscerală. Îl sfătuiam să se ferească şi să nu rămână niciodată singur cu ea. Pe ascuns, mă duceam în camera lui să-i rup revistele, să-i sparg jucăriile, acuzând-o după aceea pe Rebecca. Degeaba protesta ea, fiul meu se convingea că nu-l iubeşte şi că voia să-l despartă de mine. Atunci, din instinct, potrivit acelei legi tribale care-i uneşte pe bărbaţi împotriva femeilor, trecea de partea mea şi se ridica de la înălţimea pintenilor lui ca s-o insulte cu orice prilej. "Tata e prea bun, ar trebui să te alunge." A-l şti pe acest copil, pe care-l cocoloşise ca pe propriul său copil, trecut în tabăra mea o cufunda pe dulcea mea prietenă în crize nesfârşite de lacrimi. Iar în ziua în care îi aruncă în plină figură cu acea cruzime nemiloasă a mucoşilor:"Un medic n-ar trebui niciodată să iasă cu o băcăniţă...", se prăbuşi literalmente pe jos şi făcu o criză de epilepsie care ne înspăimântă.

Dar uita totul căci pentru ea a ierta era o plăcere infinită: ca şi cum ar fi găsit în absoluţiune ultima resursă a sărăciei sale. Lepra lirică a dragostei-pasiune o pervertise până-n măduva oaselor. Degeaba comiteam în fiecare zi ireparabilul, avea o asemenea propensiune spre clemenţă încât sfârşea prin a-mi dezamorsa cele mai mari ticăloşii. Acea plăcere de a o vedea dezagregându-se, ei bine ea reuşea să mi-o fure eludând orice plângere, luându-mi capul în mâini, mângâindu-mă pe păr. Eram descumpănit ca şi cum aş fi insultat o statuie, sarcasmele mele se prăbuşeau unul după altul şi nu-mi mai rămânea decât să tac sau să dau în ea.

Cu dezamăgire, băgai de seamă că găsea un fel de recon fort în poziţia ei de ţap ispăşitor. Asupra ei nici aversiunea-mi declarată, nici brutalitatea mea usturătoare n-aveau nici cel mai mic efect. Se împăcase cu decăderea. Capitulase fără condiţii: mă simţeam rătăcit, mai învins de acest triumf decât dacă ea m-ar fi zdrobit. Atinseserăm un punct în care mângâierile, sărutările mele o jenau: nu le mai înţelegea, aşteptând muşcături şi sfâşieturi când îi ofeream o dezmierdare, temându-se cu bună dreptate că un acces de bunătate este preludiul unei dezlănţuiri. Eram stăpân pe ea: chircită, gemând, îşi depusese viaţa în mâinile mele. Aş fi putut orice în acea clipă: s-o prostituez, s-o aduc la sinucidere, la furt, la delincvenţă. Dar nu aveam puterea să devin peşte sau gangster, şi cu greu puteam merge mai departe fără s-o nimicesc.

Ferocitatea mea era o legătură prea puternică: prea mult aveam nevoie de această femeie pe care o supliciam ca să nu devin la rândul meu, deşi schingiuitor, sclavul sclavei mele. Un sordid fără strălucire, sordidul situaţiilor iremediabil ruinate, ne rodea viaţa în comun. Ostilitatea mea sucombă la rându-i în cenuşiu: bulă pe un eleşteu, convulsie mijlocie a unei vieţi atone, începu să facă pe nesimţite casă bună cu mediocritatea. Mă săturai de sadismul meu nu din docilitate sufletească ci din plictis. Găsindu-i obiectul atât de slab, atât de jalnic,