Pierzându-mi speranţa de a mă descotorosi de ea, născocii următoarea stratagemă. Îi propusei să plecăm în călătorie împreună departe de toate acele lucruri care fuseseră pe punctul de a ne distruge. Alesei o destinaţie exotică: Filipinele. În ce mă priveşte, luai toate dispoziţiile: închiriai un apartament, obţinui un transfer de spital, demisionai de la cabinetul de medici. Cumpărai biletele împinsesem bunătatea până la a-i oferi călătoria -, rezervai hotelurile, mă ocupai de vize. Crezând că iese în sfârşit din coşmar, Rebecca îşi regăsea culorile şi chiar, de ce să n-o mărturisesc, o anumită frumuseţe. În ziua fixată, ne duserăm împreună la Roissy: cu bagajele înregistrate, valiza mea fiind plină de hârtii vechi înfăşurate în rulouri, furăm primii care s-au instalat la bordul aparatului.

Abia aşezaţi, îi cerui Rebeccăi să ne păzească lucrurile, cât să mă duc la toaletă. În realitate tăiai în contra curentului valul de pasageri care se îmbarcau, o apucai pe pasarelă, alergai pe trotuarul rulant, traversai aeroportul, trecui din nou prin vamă şi mă aruncai într-un taxi.

De ce am adăugat la cruzimea plecării mele mârşava şiretenie? Pentru că Rebecca avea nevoie de o aversă de sadism ca să-mi înţeleagă voinţa de a termina o dată. Pentru că râdeam în sinea mea de surpriza ei, de spaima ei, de îngrozitoarea suferinţă la descoperirea capcanei. Pentru că ruptura este un eveniment prea rizibil ca să-l înfăptuieşti în ritualurile obişnuite şi pentru că doream, adăugându-i o idee de sordid, să scap de prostia sa lipicioasă.

Eram în sfârşit singur. O uitasem oare pe Rebecca? Cred că pot spune că da, râdeam de terorile mele trecute, de admiraţiile mele aţipite. O succesiune de cicluri mă vindecase de cancerul conjugal de care mă ştiam imunizat pentru multă vreme. Niciodată nu voi mai gândi viaţa în termeni de pact, de jurăminte, niciodată nu voi mai încerca să sondez o fiinţă până în străfundul rărunchilor. De-acum înainte ştiam că dragostea nu există, că suntem singuri. Osmoza este o păcăleală: tăiasem cordonul ombilical cu cuplul care, la ieşirea din adolescenţă, prelungeşte căldura şi securitatea familiei. Mă pregăteam să trăiesc aşa cum voi muri: singur în tovărăşia altor singurătăţi ale căror zumzet şi afecţiune, departe de a mă reconforta, mă trimiteau la propria mea izolare.

Mă aruncai în desfrâu cu o turbare fără scrupule. Inapt să stăpânesc elanurile lăcomiei mele poligame, alergam după aventuri erotice şi simţeam că am o teribilă voracitate de a lua, de a strica, de a mă împerechea cu tot ceea ce-mi putea aduce o bucurie promptă şi brutală, voracitatea pe care o înteţea recenta mea postire monogamică. Debarasat de orice zorzoană sentimentală, ricoşam de la o cucerire la alta, fugind de orice ataşament durabil. Eram departe de a le seduce pe toate femeile pe care le doream, dar plăceam atunci prin voinţa mea de a place. Obiect al fanteziei a numeroase creaturi, nedomnind asupra nici uneia, părăsindu-le fără a le cunoaşte ca să mă dăruiesc altora, de fiecare dată îmi puneam din nou viaţa în joc.

Aplicând cu sfinţenie principiul evanghelic: iubiţi-vă aproapele, din moment ce în fiecare femeie n-o iubeam decât pe cea care avea să urmeze, mă aplecam cu o egală tandreţe asupra oricărui corp, oricărui chip, cu un elan de gratitudine care mă împingea să strâng prea mult în braţe ca să şi pot îmbrăţişa totul. Există de o parte micul număr de femei pe care le iubim de-a lungul vieţii noastre, iar de cealaltă feminitatea, inaccesibilul însuşi; eu aruncam pasarele dintr-o parte în cealaltă, îi ceream fiecărei persoane să fie expresia parţială, instantanee a unei esenţe care o depăşea. Intoxicat de schimbarea în sine, eram grăbit să consum, neuitându-mă nici la condiţia socială, nici la frumuseţe, legătura cea mai promptă mi se părea şi cea mai bună. Pe scurt, suspinând după mari evenimente, mă consacram dragostei cu îndârjirea unui neofit, fericit de aceste intrigi care trezeau în mine forţe pe care rutina sentimentală le înăbuşise.

Refuzam să dobândesc o memorie amoroasă şi nu existam decât prin privirea mobilă şi versatilă a celorlalţi. Nu mai voiam ca o fiinţă, una singură, să îmbrăţişeze totalitatea vieţii mele, nu voi avea acel confident unic şi deosebit care va depune mărturie, pentru posteritate, de ceea ce am fost. A nu trăi în cuplu înseamnă să renunţi la propria-ţi legendă, înseamnă să pierzi unitatea unei istorii pentru a dobândi neîngrijirea unui zvon. De această căutare a constanţei în dragoste, asemănătoare cu căutarea unui Dumnezeu unic în religie, suferisem prea mult ca să-i mai accept seducţiile. Preferam să trăiesc dispersat, fără să las urme după mine pentru că angajamentul amoros mă cufunda într-o memorie care semăna cu amnezia, dădea destinului meu o coerenţă pe care o asimilam cu rătăcirea. Fiinţele fidelităţii sunt mai întâi fiinţele atitudinilor călduţe, ceea ce le face inacceptabile pentru mine. Nu mai eram decât un nume propriu încrucişându-se cu alte nume proprii pe care le anula aproape de îndată cu altele noi. Şi savuram această dezancorare, plată pentru cel mai frumos dintre daruri: libertatea.

Păianjen celibatar, ţesând mii de fire întretăiate, ştiam că am capacitatea de a crea peste tot mici societăţi mişcătoare, versatile, pe când cuplul mă cufunda într-o singurătate iremediabilă şi ca să spun aşa metafizică: mai singur în doi decât solitar. În starea de disponibilitate absolută în faţa vieţii, bivuacam din loc în loc: fiecare necunoscută întâlnită îmi dădea sentimentul că sunt un necunoscut pentru mine însumi. Atinsei un grad de excelenţă atât de înalt încât tot ceea ce simţise înainte căpătă un gust de mediocritate. Pentru mine, toate lucrurile erau încărcate de aceeaşi poezie, o uzină era colina cu o plajă, o panoramă romantică tot una cu străduţa cea mai infectă, cu condiţia ca o femeie râvnită să se afle pe ea.

Frumuseţile lumii mă lăsau rece dacă o prezenţă feminină nu venea să le însufleţească, nu cunoşteam decât peisajele dorinţei mele, peisaje umane.

Voltija mea era lipsită de aroganţă: femeile mă solicitau tot atât